C’era ‘na vota l’amuri e ‘a guerra

Stampa questo copione

INTRODUZIONE

C’era ‘na vota l’amuri e ‘a guerra

di Calogero Lombardo e Antonella Lusco

Commedia in due atti

PERSONAGGI

ALFIO SIINO (Padre di Eloisa - maestro)

MARIANNA SIINO (Madre di Eloisa - casalinga)

ELOISA SIINO (Figlia)

BENEDETTO SIINO (Figlio)

BETTINA (La cameriera)

FELICIA SIINO (Cugina)

FILADELFIO SIINO (Cugino)

MARIA TERESA (Amica)

GIOVANNI QUATTRODITA (Scarparu-padre di Cirino)

MARIA LUISA QUATTRODITA (La moglie-mamma di Cirino)

CIRINO QUATTRODITA (Innamorato di Eloisa)

DON LUIGI MANAZZA (Podestà)

DON SALVATORE (Parroco)

DONNA ROSALIA (Commare)

DONNA LUISA (Commare)

SIGNORA CALA’ (Mamma del reduce)

SEBASTIANO CALA’ (Reduce)

La scena è costituita dal salotto di casa Siino: credenza a muro, tavolo, sedie e pochi altri arredi. Guardando la scena dal pubblico, finestra a destra del palco e porta sulla sinistra, da dove entrano ed escono i personaggi.


ATTO PRIMO

PRIMA SCENA

SALOTTO DI CASA SIINO. ELOISA RICAMA INSIEME A FELICIA E MARIA TERESA.

Felicia: (Rivolgendosi ad Eloisa) Chi cuminciasti n’autru linzolu? Già ‘u finisti chiddu ‘o sfilatu sicilianu?

Eloisa: Ora cchiù! Chistu è cchiù facili: puntu chinu, puntu erba e puntu ombra.

Maria Teresa: ‘A mastra ‘u dici sempri chi tu sì a cchiù brava!

Felicia: O è cchiù brava, o javi primura di zitarisi e maritarisi!

(Entra Filadelfio, fratello di Felicia e cugino di Eloisa)

Filadelfio: Furtunatu cu cci posa ‘a facci ‘nta stu cuscinu! ‘U pozzu sapiri cu jè?

Felicia: No! Nun si po’ diri!

Maria Teresa: Già! Segretu di Statu! ‘Nta stu periudu nun si poti diri nenti! T’a scantari puru di chiddu chi pensi, chi c’arriva ‘nta l’aricchi ‘o podestà o a milizia! Chi schifiu! Mi ficiru nnesciri muta!

Filadelfio: Cara Tresa, ‘u segretu di me cuscina si po’ diri, nun è un segreto politico; non offende il nostro beneamato Duce, né l’amuri di ddu picciotti affenni ‘u Re! Chiddu di me cuscina è ‘u segretu di puddicinedda! U sacciu puru jo!

Eloisa: E tu commu ‘u sa? Cu t’u dissi? Nuddu u poti sapiri! Nni ‘ncuntrammu e nni taliammu ‘nta l’occhi ‘a nnisciuta d’a gghiesa… e poi iddu mi mannò ‘na mmasciata cu Tresa…

Filadelfio: E ora Ciruzzu ti manna n’autra mmasciata cu mmia! È cottu comu un piru, ma si scanta a parrari… Comu poti veniri ‘nta stà casa so patri, Giuvanni Quattruidita, ‘u scarpareddu du pianu rigulaturi?

Eloisa: A mia nun m’interessa si è figghiu di Giuvanni ‘u scarparu. È beddu commu ‘u suli e bonu commu un pezzu di pani!

Maria Teresa: Chista sì chi je furtuna! Macara mi capitassi a mia!

Filadelfio: E tu cerca ‘ca trovi! Macara ‘nta stà stanza cc’eni un beddu picciottu!

Maria Teresa: Unnè… jo nun vidu a nuddu…

Felicia: Quantu si locca! Avi vogghia ‘u curredu di ristariti ‘nta cascia! O s’u mancia a camula o finisci ‘e figghi di to frati.

Eloisa: Delfiu, parra cu mmia… Chi mi manna a diri Cirinu? Iddu u sapi c’a nun pozzu nnesciri sula!

Filadelfio: No, no… nun ti voli cumprumettiri! Ti voli beni e t’u voli diri, e ci l’avi a fari capiri puru a tò patri e a tò matri.

Eloisa: Oh Madunnuzza mia! Comu fazzu?

Filadelfio: Jo mi nni vaju; accumpagnamu Tresa ‘a casa… avissi a fari carchi n’contru! E poi, nun mi vogghiu truvari ccà… jo nun aiu a sapiri nenti! A tò disposizioni cuscina, pi carchi mmasciata. U fazzu ppi tia e ppi faricci calari l’agghi a tò patri!

(Filadelfio, Felicia e Maria Teresa escono. Saluti)

SECONDA SCENA

ELOISA E’ IN PREDA ALL’AGITAZIONE E SI MUOVE NERVOSAMENTE, QUANDO SENTE UNA SERENATA. SI AVVICINA ALLA FINESTRA SENZA SPORGERSI. DOPO, FELICE, TORNA AL SUO LAVORO.

Marianna: (Entrando) Chi è stà cantata? Di unni veni?

Eloisa: Momma maia, nò sacciu!

Marianna: (Si avvicina alla finestra) E ccu jè ddu carnaluvari? (Rivolgendosi alla figlia) Mi pari Cirinu, ‘u figghiu di Giuvanni ‘u scarparu. E cchi voli stu sfasulatu sutta ‘a me casa?

Eloisa: Nun è nu sfasulatu. È un beddu picciottu e je puru travagghiaturi!

Marianna: Poti essiri puru n’Anciulu du celu, sempri i causi ch’i pezzi javi. E poi, tu ‘no sa ch’avemu menza parola spiegata c’u podestà? Chiddu si chi je un bonu partitu! Chi fiura cci fa fari a tò patri?

Eloisa: Ma a me chiddu nun mi piaci… je vecchiu!

Marianna: (Replica) Vecchiu? Chi sunnu vint’anni di differenza d’avanti e sordi chi javi? E u rispettu chi javi ntò paisi! Ti faci fari a signura, autru chi scarparu e sfasulatu!! Levitillu d’a testa!

Alfio: (Arrivando dall’esterno) Chi cc’è mugghieri?

Marianna: Dumanniccillu a tò figghia. Pari ch’a testa cc’a staci vulannu ‘u ventu, anzi… ‘u scarparu!

Eloisa: A mme ‘u podestà nun mi piaci!

Alfio: Comu? Tu fazzu piaciri a tumpulati! E chi je stà storia d’u scarparu?

Marianna: Ddu carnaluvari si pirmittiu mi cci veni ‘a canta ‘a sirinata… chi virgogna, chi virgogna… puru stunatu era, commu n’a campana!

Alfio: Talè, tù dicu ‘na vota sula: si cci duni cuntu n’autra vota a stù sfasulatu, ti chiudu ‘nta tò stanza e jettu a chiavi a marina! (Eloisa esce piangendo dalla stanza - Rivolgendosi alla moglie) E tu, mi raccumannu, dacci occhiu a tò figghia, pirchì a curpa è puru a tò! (Esce).

Marianna: ‘A corda gruppa gruppa, ‘a sciogghi cu nun ci curpa!

TERZA SCENA

Alfio: (Entrando) CCà nun c’è tempu di perdiri! Arrivò ‘u mumentu di daricci ‘na risposta a Don Luigi Manazza, ‘u podestà!

Marianna: Alfiu, chi stà nniscennu pazzu puru tu?

Alfio: Nossignora! Nun sugnu pazzu, fazzu cosi di pirsuna assinnata; allura pirchì fazzu ‘u maistru? Fimmina, fatti a quasetta chi chista è cosa di omini. (Chiamando a voce alta) Bettina!

Bettina: (Entrando) Cumannassi, don Alfiu.

Alfio: Annachiti, và chiama u podestà.

Bettina: Comu, ‘a st’ ura di notti? Chi è cosa segreta di diri ò scuru?

Alfio: Ancora ccà si? Ti dissi mi và a chiami ‘u podestà, si nun vò passari a nuttata chi rinocchia supra i ciciri comu quannu vinevi ‘a scola! Moviti, scecca!

Bettina: Nun mu scordu, no! Quantu fossa haiu n’te rinocchia… Malidittu ‘u bisognu!

Alfio: Ancora parri? Linguazza d’infernu, annachiti! Prima chi mi scordu chi mi chiamu Alfiu e ti trattu commu vannu trattati i fimmini!

(Bettina esce mormorando)

Marianna: Pirchì stà prescia? Ha pigghiatu tempu pi ddarici ‘a risposta a don Luigi e di notti e notti ti pigghiò u surfareddu?

Alfio: Mi pari ch’u surfareddu cci pigghiò a tò figghia! Anzi, a Cirinu Quattruidita, chi ccu dda cantata pareva n’accennu addumatu!

Marianna: Cirinu, accennu, surfareddu… si stà addumannu n’à vampa! A cosa è gravi: mi scantu mi si apri a jargia e l’acidduzzu s’inni fui e spiccica n’tà ncodda d’u scarparu!

Alfio: Cirinu fici i cunti senza l’osti! Don Alfio Siino ha studiato, è diventato maestro, ha una certa posizione economica, anche grazie alla dote della moglie… E iddu pensa chi cci’a dugnu a un mortu di fami, chi puzza di ncodda e di piddazza fitusa e con la sindrome dell’antifascista. Cara moglie, questa è una patologia gravissima!

Marianna: Ma chi è, malatu?

Alfio: Di testa o di stomacu. Basta un bel cucchiaio di olio di ricino o di acqua e sale. Centu voti megghiu ‘u podestà!

Marianna: Veramenti è rannuzzu in cunfrontu a idda…

Alfio: Mi pari a mia chi sta parannu assai: cu t’ammiscò ‘a malatia? Attenta: nun mi mettiri i vastuna ammenzu i roti. Ma dda malalingua unni s’inni jiu… Bettina!

Bettina: (Entrando) Cca sugnu, nun vi scantati, e a manu chini; vi purtavi ‘u podestà.

Podestà: (Stringendogli la mano) Buona sera don Alfio stimatissimo! (Facendo un inchino) Signora, i miei omaggi!

Marianna: (Chinando la testa) Eccellenza! Alfiu, chi fazzu, mi ritiru?

Alfio: In questa occasione, po’ stari.

Podestà: Tanto, o c’è o non c’è, è la stessa cosa…

Marianna: Bettina!

Bettina: (Sottovoce) Bonu và! Nun si chiudi occhiu stasira! A stanchizza mi mancia viva… nunn’avevanu autru tempu pi ciuciuliari? (A voce alta) Cumannassi signura!

Marianna: Bittina, v’à pigghia i biscotta a levitu d’intra ‘u casciuni e a buttigghia d’u rosoliu. Poi ti po’ jiri a curcari.

Bettina: Menu mali… pirchì n’autra tanticchia m’aiu a susiri. (Rivolta al pubblico) Idda dormi finu a tardu, e poi dici chi c’ingrassa ‘u darreri…!

Alfio: Don Luigi, vi ho fatto chiamare per darvi la risposta che aspettavate già da un po’ di tempo… in verità sono stato preso da tante cose: il lavoro a scuola… sa, è fine anno… problemi di famiglia…

Marianna: Ni figghiau ‘a vacca, ‘a jimenta, ‘a troia…

Podestà: La famiglia “Suino” si allarga…

Alfio: Siino, Siino, voi sposerete una Siino, discendente da famiglia antica…

Podestà: Don Alfio, io non sarò “antico” come voi, ma mi sono fatto da solo servendo il Governo, la Patria, acquistando meriti per le mie qualità agli occhi del Duce… certo, qualche “aiutino” dallo zio generale…

Marianna: Alfiu, pozzu parrari?

Alfio: Si.

Marianna: Sappiamo tutto e siamo onorati e lusingati, tanto da non badare all’età!

Podestà: (Imbarazzato) Ehm… Eloisa… è contenta?

Marianna: (Rivolta al pubblico) Eeeeehhhh… Cianci d’a cuntintizza!

Alfio: All’inizio era un po’ impaurita dalla sua persona, troppo giovane ed inesperta per stare al fianco di un uomo così importante. Poi… s’ammansò… ha capito che non aveva scelta!

Podestà: Troppa grazia S. Antonio! E che voleva la signorina Eloisa, il Principe Ereditario? Meno male che esiste lo jus corrigendi!

Marianna: Alfiu, chi dissi chistu?

Alfio: Dissi ch’a mula sarvaggia, voli u crapistu!

Podestà: Voi, da buon maestro, avete proprio il dono della chiarezza e della sintesi! Vogliamo dunque andare al motivo per cui sono qui?

Alfio: Certamente.

Podestà: Parlate, dunque. E spero che quanto dite mi faccia contento…

Alfio: Io vi do già una figlia che vale tanto oro quanto pesa! È bedda, un veru bocciolo. Brava, anzi bravissima: sapi cucinari, ricamari, è andata a scuola… una vera aristocratica!

Podestà: Lo so, e per questo le do l’onore di diventare mia moglie.

Marianna: (Rivolta al pubblico) Troppa grazia S. Antonio!

Alfio: Voglio aggiungere che è ubbidiente, non parla senza permesso e abbassa lo sguardo quando incontra altri uomini. In poche parole, è una moglie perfetta!

Podestà: Bene. Queste sono le sue doti… e (strofinando pollice e indice) la dote? Lei capisce, la bellezza deve essere accompagnata dal patrimonio. Chi cci dati a vostra figghia?

Marianna: Cuminciu jo! Cci dugnu il corredo tutto a 24 ricamatu a manu, tila fatta in casa, cuperti, cuttunina, tuvagghi e tuvagghiola, cu frinzi e senza frinzi. Poi, cammisi di jornu e di notti, corpetti, mutannuna tutti ricamati.

Alfio: (Meravigliato) E unn’è tuttu stù beni di Diu?

Marianna: N’te casci! C’è tuttu u mè curredu e chiddu d’i soru di me patri chi nun si maritaru!

Alfio: Amara sugnu jo: nun sacciu chiddu chi c’è ntà me casa…

Marianna: Poi ci sunnu l’aricchini pinnenti di me nanna, ‘u roggiu d’oru appinnutu a catina, e tuttu ‘u rami, cumpletu di quartara ranni.

Alfio: Io aggiungo parte della proprietà di mia moglie. A mia figlia va l’uliveto di S. Anna e il terreno pascolativo di Mascarino. Il resto va a Benedetto, il figlio maschio.

Podestà: Credevo che le vostre sostanze fossero maggiori, don Alfio. Ma per il bene che voglio a vostra figlia, mi accontenterò di quello che mi date…

Marianna: (Rivolta al pubblico) Chi facci di brunzu! S’accuntenta!

Alfio: Certo, don Luigi, immagino che a voi non manchi il patrimonio…

Podestà: Don Alfio, io sono il po-des-tà! Basterebbe soltanto questo. Ma io possiedo anche l’unica macchina del paese e un palazzo che è a mia completa disposizione.

Alfio: (Rivolto al pubblico) Dinnu chi avi n’a stanza di lettu pi ogni iornu d’a sittimana! Un saluni ranni chi cci trasi tuttu ‘u paisi, ‘a funtana chi statui d’oru… (gesticola mentre racconta) Ma p’i sintutu diri di chiddi chi c’hannu trasutu…

Podestà: Presto sarete mio ospite e potrete vedere di persona casa mia: sarete sempre i benvenuti!

Alfio: Benissimu! Allura putemu puntari i ziti… Quannu?

Podestà: Domenica prossima daremo una festa e annunciamo a tutti il fidanzamento ufficiale e la data del matrimonio.

Alfio: A stù puntu cci voli n’u brindisi… Marianna, ‘u rosoliu!

MARIANNA VERSA DA BERE.

Alfio: ‘A la facci di tutti ‘i scarpari…

Podestà: (Sottovoce al pubblico) Stranu ‘stu brindisi…

Marianna: Nun je stranu, no…

QUARTA SCENA

(FESTA DI FIDANZAMENTO. TAVOLA IMBANDITA, CON TUTTI I PERSONAGGI SULLA SCENA CHE MANGIANO E BALLANO CANTI TRADIZIONALI IN SICILIANO. ELOISA È VISIBILMENTE TRISTE. RECITAZIONE LIBERA).

QUINTA SCENA

È IL 10 GIUGNO 1940. NEL SALOTTO DI CASA SIINO SONO SEDUTE A RICAMARE ELOISA E SUA MAMMA.

Marianna: Allura, Eloisa, a cchi puntu sì cu stà cuttunina? Ora chi cci fu ‘a festa i tempi strinciunu! (Con fare complice) ‘U vidisti ch’era vistutu beddu? Pareva un principi…

Eloisa: (Facendo finta di non capire) Cu?

Marianna: (Indispettita) Commu “cu?” U podestà! Ti manciava cull’occhi! Ah! Non vidu l’ura m’arriva ‘u jornu du matrimoniu! Stà vistina chi ti staiu strincennu, prima di me s’a misi me matri, e prima d’idda me nonna… Nun ti senti battiri u cori forti?

Eloisa: (Quasi piangendo) Si, si…

Marianna: (Con fare amorevole) Ascuta, me figghitta. Jo ti capisciu bonu, ‘sti momenti puru jo ‘i passavi. Quannu ‘u nonnu mi dissi chi m’aveva a maritari ccu tò patri, jo nun l’aveva vistu mai, pirchì iddu studiava ‘a S. Agata. Nun sapeva nenti: né comm’era né commu nun era. Quannu u visti p’a prima vota, ‘a casa di me patri, nun potti diri mancu n’a parola: certu, nun era beddu d’u suvecchiu, però ‘nt’ all’occhi pareva un bravu carusu. Ora javi 23 anni chi semu maritati, eppuru n’amu vulutu beni.

Eloisa: (Rassegnata) A Madonna mi m’accumpagna. ‘U podestà nun mi pari bonu commu ‘o patri. Ma si vuliti accussì…

Marianna: Avanti ora, finemulu ‘stu corredu, s’annunca arresti senza linzola e senza vesti!

ENTRANO IN SCENA IL ALFIO ED IL PODESTA’

Alfio: (Annunciando solennemente) Gente di casa, guardate chi ci è venuto a trovare! Sua Eccellenza il podestà! (E fa un inchino, introducendolo).

Podestà: (Fa il saluto fascista in ingresso. Poi, rivolgendosi alla Marianna) I miei saluti, signora Marianna. (Ad Eloisa) Mia cara, siete splendida e bella come un bocciolo di rosa (Baciandole la mano).

Alfio: Ora che le cose sono ufficiali, sarete il benvenuto in questa casa tutte le volte che vorrete! Mia figlia ne sarà felicissima (Guardando accigliato la figlia che si gira dall’altro lato).

Marianna: Prego, Eccellenza, si accomodasse! Cosa le offro? Una limonata fresca? Oggi fa un caldo!

Podestà: Grazie, signora. Una limonata andrà benissimo.

Marianna: E tu, Eloisa, non fai compagnia al nostro podestà?

Eloisa: No, mamma, lo sai che la limonata non mi piace…

Alfio: (Guardandola accigliato) … ma per fare compagnia al tuo fidanzato la prenderai, vero?

Eloisa: (Rassegnata) Si, padre…

Podestà: (Rivolgendosi al Alfio) Voi si che sapete prendere vostra figlia dal verso giusto! Spero anch’io col tempo di poter essere convincente come voi.

Alfio: Certo, Eccellenza! Eloisa sarà docile e premurosa, vedrà che non la deluderà.

Podestà: Ne sono certo. Ho ricevuto dal Comando Generale notizia che oggi il Duce terrà un discorso importante dal balcone di Palazzo Venezia, e che sarà trasmesso alla radio… avrete certamente un apparecchio radio, in casa, vero?

Alfio: Certo Eccellenza! La accendo subito!

ALFIO ACCENDE LA RADIO, E SUBITO SI ODE LA VOCE DEL DUCE CHE DICHIARA L’ENTRATA IN GUERRA DELL’ITALIA.

REAZIONI DIVERSE TRA IL PODESTA’ E I COMPONENTI DEL NUCLEO FAMILIARE, AL QUALE SI E’ INTANTO AGGIUNTA BETTINA.

Bettina: Matruzza bedda, chi semu in guerra ora?

Podestà: (In preda all’euforia) Certo! Evviva il Duce! Evviva il Fuhrer! (Facendo il saluto fascista) Vittoria, vittoria!

Bettina: Cca nuddu si chiama accussì…

Alfio: Statti muta, Bettina! Vatinni addabbanna, pi favuri!

Marianna: E ora che succederà?

Podestà: L’Italia, accanto all’alleato germanico, sconfiggerà con le armi gli alleati nemici reazionari. Organizzerò la partenza per il fronte di tutti coloro che sono abili a combattere…

Marianna: Puru me figghiu?

Podestà: Certo! Ed anche suo marito mi sembra impaziente di partire per servire la nazione e il nostro Duce, vero?

Alfio: Certo, certo…

Eloisa: (Rivolgendosi al podestà) E voi? Non partite?

Podestà: Certo che no! Non abbiate timore. Resterò qui ad organizzare, preparare, ordinare… seguirò l’evolversi degli eventi per essere pronto il giorno della vittoria!

Bettina: (Origliava dalla porta, si affaccia) Certu, certu… armamuci e partiti!

Alfio: Si vegnu ddocu…!

Podestà: Bene, dopo questa bellissima notizia, vi saluto. Dovrò contattare il Comando per l’arruolamento e i preparativi. I miei ossequi alle signore. Sig. Siino… si tenga pronto, per la Patria, per il Duce! (Esce).

ENTRA IN CASA BENEDETTO, CHE TROVA I SUOI ABBRACCIATI E PIANGENTI.

Bittu: Chi succidiu, pirchì cianciti?

Marianna: Figghiu me! Semu in guerra! Mussolini dichiarò guerra a Francia e all’Inghlisi, e ora tu ha partiri p’i surdatu.

Bittu: Ma jo nun ci vogghiu partiri p’a guerra!

Eloisa: ‘U sintemmu ‘nta radio antura; c’era puru u podestà, e dissi chi s’avi a partiri. Puru u patri avi a veniri…

Bittu: Comu, puru vossia?

Alfio: Si, così dissi Sua Eccellenza.

Bittu: E basta cu sti “salamelecchi”: Eccellenza, Maestà. Nni purtaru n’guerra e ancora i rispittamu? E poi, scummettu c’u podestà in guerra nun ci veni, staci ccà a manciari e biviri ‘e nostri spaddi, mentri nuatri ni facemu sparari!

Alfio: Zittiti, figghiu! Chi puru i mura hannu l’aricchi. Si nun partemu, i fascisti sunnu capaci mi ‘nni sparanu u stissu. N’amu a spittari chi d’un mumentu all’autru nni chiamanu. Perciò, priparamuni. Avemu a jiri a Santa Jera p’i ccattari qarchi cosa chi nni manca p’u viaggiu.

SESTA SCENA

È IL GIORNO DELLA PARTENZA PER IL FRONTE. SALOTTO DI CASA SIINO.

Filadelfio: (Rivolgendosi ad Eloisa) Cuscina, sugnu ‘cca pi salutariti, partu puru jo. E cc’a morti ‘nto cori. Jo tuttu ‘stu preju di partiri nun ci l’haiu!

Eloisa: Puru jo haiu a morti ‘nto cori… ‘nta me famigghia partunu tutti: me frati, me patri, tu… e puru u me beni…

Filadelfio: No… don Luigi nun parti. Iddu ‘a patria a servi stannu assittatu e manciannu comu un porcu. Taliacci ‘a panza!

Eloisa: U me beni… chiddu chi avi u me cori si chiama Cirinu. Sacciu chi parti e nun lu pozzu mancu salutari e diricci chi l’aspettu… daricci lu me amuri e ‘a me forza.

Filadelfio: Cuscina, sì sempri a stissa… fidati di me… Cirinu è ‘nte vicinanzi, ammucciatu arreri ‘a ‘na cantunera. Aspetta un signali ppi veniri ccà…

Eloisa: Oh Madunnuzza mia! Chistu è ‘u mumentu… me patri e me matri nun ci sunnu, sugnu sula c’u Bittina… aspetta… (Chiamando) Bittina, Bittina veni ccà!

Bettina: (Entrando) Chi cc’è, Lisuzza? Picchì sini accussì agitata?

Eloisa: Fammi un favuri ranni ranni… ‘u sa chi jo ti vogghiu beni e ti rispettu… tu m’ha fari ‘u cummogghiu1

Bettina: E comu? Chi mi vò fari spinnari comu un gadduzzu?

Eloisa: No… nun ti scantari… tu ti metti ‘a cantunera e quannu vidi arrivari i mè, ti fa ‘na cursa e mu veni a dici.

Bettina: Capivi… avissi a fari comu “la piccola vedetta lombarda”; tò patri stù cuntu mu fici nnesciri di l’occhi e d’aricchi…

Eloisa: Nun babbiari c’a nun c’è tempu, me cuscinu Filadelfiu fa ‘a sò parti e tu a tò.

Bettina: (Rivolta al pubblico) Dal libro cuore… “Il giovane reclinò il capo e morì…” Avissi a fari stà fini puru jo! Lisuzza, m’assicuri chi nun c’è scantu?

Eloisa: Si, tranquilla… aiutimi, ppi carità!

Bettina: E jo t’aiutu! Tò patri ddu cuntu m’u fici n’zignari a memoria a forza di bacchittati… e jo ora ‘u recitu! A facci so! Viva l’amuri! (Esce).

Filadelfio: Cuscina, jo vaju… cci dugnu ‘u signali a Cirinu. Mi raccumannu… ti vogghiu beni comu a mè soru… criscemmu n’zemi. Si tornu d’a guerra, hannu a canciari tanti cosi. Ti vogghiu vidiri filici, commu meriti. Si nun tornu… (Si commuove).

Eloisa: Zittu! Nun parrari di ‘sti cosi… ha turnari… aviti a turnari tutti. Nun è giustu ch‘a guerra spascia i famigghi… puru chiddi chi hannu ancora ‘a nnasciri.

Filadelfio: ‘U sacciu. Nun haiu durmutu ‘a notti, e mi dumannu: pirchì?

Eloisa: Và, Cirinu aspetta a tia. Cuscinu, ti voggiu beni e preju ‘u Signuri mi ti faci turnari sanu e salvu… pi ripigghiari ‘a nostra vita accussì comu ni l’aveumu mmaginatu finu a oggi. (I due si abbracciano; Filadelfio esce. Eloisa piange).

DOPO QUALCHE MOMENTO ENTRA CIRINO.

Cirino: Eloisa, ccà sugnu.. un minutu ppi salutariti, ppi taliari stà facciuzza… forsi pi l’urtima vota.

Eloisa: No, no pi l’urtima vota… quannu tu torni, o me patri accunsenti, o ‘nni fujemu.

Cirino: Nun vidu l’ura!

Eloisa: E allura và cu ‘stu pinseri, cummatti p’à tò vita e p’à mia.

Cirino: Fatti taliari… quantu si bedda! Distinu n’fami… prima tò patri e ora puru ‘a guerra. Ma jo ti pensu, ti scrivu… ti mannu i littiri unni tò cuscina.

Eloisa: Si.. aspetta… chista è n’a fotografia mia… tenitilla sempri supra ‘u cori, accussì nun ti scordi di mia… e chista è ‘na figuredda di S. Benedetto, ‘u nostru santu… Iddu ti pruteggi, cu Iddu po’ jiri a tutt’i banni!

Cirinu: S’u dici tu… ci cridu! Tu sì a me vita… ‘u me ciatu.

Eloisa: Cirinu, jo ti vulissi teniri ammucciatu ccà… ma t’inn’a jiri. S’arriva me patri, succedi l’infernu! Mi svirgogna davanti a tuttu ‘u paisi!

Cirino: Ricordati chi ti vogghiu troppu beni… quannu tornu nun ti lassu cchiù mancu un mumentu. (I due si abbracciano commossi. Cirino si allontana… Eloisa piange).

Bettina: “La piccola vedetta” è tornata! Tutto bene?

Eloisa: Si, grazii (Abbraccia Bettina).

Bettina: ‘Ntà vita tuttu torna! Cu l’aveva ‘a diri ch‘u maistru Alfiu m’aveva a n’zignari a fari la vedetta? Chi piaciri, chi soddisfazioni! Nun sugnu poi tantu scecca! (Esce).

SETTIMA SCENA

Marianna, Alfio e Benedetto rientrano.

Marianna: Alfiuzzu, Bittu, ‘sti mutannuna v’i mettu ‘nta valigia, cu sà finiti ‘ntò friddu, e puru i magghi… nn’aviti a sufficienza, di supra poi aviti ‘a divisa… (Esce).

Alfio: Stamu partennu n’zemi… e poi, cu ‘u sapi unni nni mannunu? Figghiu miu, jo nun mi preoccupu tantu p’i mia… a mè vita in parti m’à fici… ma tu.. ccussì picciottu, ha tutta ’a vita davanti. E ora, ha partiri c’u piriculu di nun turnari, ppi serviri ‘a Patria!

Benedetto: Quali Patria? A mia nun m’ha datu nenti… ‘a tutta ‘a Sicilia nun hannu datu nenti… hannu sempri pigghiatu e n’hannu sucatu u sangu, sprimutu comu limuna. E ora hannu bisognu di nuatri ppi vinciri ‘a guerra. Ccu quali forza, ccu quali curaggiu?

Alfio: Basta figghiu miu, avemu a partiri. Don Luigi n’aspetta ‘a casa ‘0 fasciu p’u salutu e diri ancora ‘na vota i soliti paroli vacanti! Marianna, veni ccà.

Marianna: Ura è?

Alfio: Si! Ti raccumannu ‘a tia… ha fari ‘a fimmina e ‘u masculu… attenta ‘a tò figghia. ‘A testa l’avi sempri pirciata! Attenta quannu veni ‘u podestà… nun li lassari suli. E’ podestà, ma è sempri Manazza!

Marianna: Nun ti preoccupari. ‘A figghia mi duliu a mia, no a tia… pi l’autri cosi c’è ‘u mitateri. Vecchiu sì, ma onestu! Chiuttostu, attentu tu, nun pigghiari friddu, ripariti e pensa chi ccà cci sunnu ddù fimmineddi ch’aspettanu ‘u maritu e ‘u patri. Mannimi nutizii, si ppo’ (Si abbracciano).

Benedetto: S’abbinidica, mammuzza…

Marianna: Diu ti binidici, unni và e unni veni. E ‘a Madunnuzza t’accumpagna, figghiu miu. A Iddi t’affidu, sulu Iddi ti ponnu pruteggiri e sarvari!

Eloisa: (Entrando) ‘U Signori binidici ogni figghiu di matri. Bittuzzu, ti voggiu beni, puru si ogni tantu ‘nn’avemu sciarriatu… nun fari o tò solitu, chi prima fa ‘i cosi e poi ‘i pensi…

Benedetto: Sugnu accussì scunsulatu e tristi chi nun aju vogghia né di fari né di pinsari… abbrazzimi và… suruzza mia.

ATTO SECONDO

OTTAVA SCENA

IN CASA SIINO. MARIANNA, ELOISA, ROSALIA, LUISA E LA SIGNORA CALA’ RECITANO IL ROSARIO.

UNA DONNA RECITA LA SALVE REGINA IN DIALETTO. AL TERMINE…

Marianna: Oh Matri di tutti i matri, preja pp’i nostri omini, pp’i nostri figghi luntani in guerra. Preja ppi nuatri chi semu in pena ‘ccà e ppi tutti i figghitti chi criscinu senza patri e senza pani…

Signora Calà: ‘A farina cumincia a scarsiari… chi cci damu a manciari?

Donna Luisa: Scarsia tuttu e i campagni abbannunati nun dannu nenti! Jo staju c’a spiranza di carchi pocu di virdura sarvaggia: sinapi, cicoria e sparaci, senza pani e senza ogghiu.

Donna Rosalia: Me figghia cci dava ‘a minna ‘o picciriddu chi javi un annu: p’u dispiaciri cci spariu ‘u latti… mancu u pani cottu cci po’ dari cchiù!

Marianna: Nun vi preoccupati, facemu a vuluntà di Diu e circamu d’aiutarini tra nuatri. Jo vi pozzu dari ddu ova, ‘u pani e n’anticchia di latti pp’i caruseddi… ‘u mitateri nun m’abbannuna. Sunnu tempi tristi ppi tutti: ‘a bunnanzia finiu!

Donna Rosalia: ‘U Signuri mi vu rrenni ‘a saluti, donna Marianna, aviti ‘u cori ranni di vostra matri, bon’arma!

Signora Calà: Avogghia! E chi nun c’era ‘nta dda casa! Quannu cci fu ‘a prima guerra ‘ntò 15-18, prima d’a frana… i me figghi s’addivaru ‘nta vostra casa.

Donna Luisa: E doppu a frana, nun m’u scordu mai, un tettu e manciari ppi ccu nunn’aveva. U Signuri mi binidici ‘a so patri e ‘a so matri, ddu anciuli d’u paradisu!

Bettina: Signura Marianna, sintivi chi parrati di anciuli… cca ci nn’è unu…

Marianna: Cu è?

Bettina: Don Salvatore in carne e ossa!

Don Salvatore: Sia lodato Gesù Cristo.

Le donne in coro: Sempre sia lodato!

Marianna: Don Salvatore, trasissi… chi cci sù, novità?

Don Salvatore: Si! Arrivò posta pi tia! A littira veni d’a Francia. Leggitilla!

Marianna: (Baciando le mani) Grazii, grazii… siti l’Arcancilu Gabrieli chi porta bona nova. (Apre la lettera e legge)

“Antibes, 1° dicembre 1940.

Marianna, mia diletta sposa,

ti scrivo questa lettera per darti mie notizie e non solo. Infatti nello stesso battaglione ci sono due compaesani, con i quali passo del tempo, quando ne ho la possibilità. Che devo dire? Il mio pensiero, qualunque cosa io faccia, è rivolto a te e ad Eloisa. Lì da sole, ma a casa, circondate dall’affetto dei parenti e delle vicine, lontane dall’orrore della guerra. Non ho notizie di Benedetto, lui è in marina e non so se si trova nelle acque dell’Egeo o dell’Africa. Cerca, tu, di sapere qualcosa tramite il podestà. In qualità di futuro genero può fare qualcosa! Chiedigli di fare in modo di farlo trasferire in una zona meno pericolosa.

Mia diletta, come stai? Sta per arrivare il Natale… avete fatto il presepe? Spero di si, è di buon augurio! Speriamo che Gesù Bambino porti a tutti la pace, e che ciascuno ritorni a casa, nella propria famiglia: l’unica cosa che nella vita conta veramente. La casa è il nido costruito dall’uomo per accogliere la moglie e i figli. La famiglia è sacra… e in questo momento una guerra assurda la sta devastando con la separazione e la lontananza forzata. Noi che subiamo violenza, facciamo la guerra e portiamo violenza in un paese già occupato e diviso. Che barbarie! Abbiamo colpito la Francia, i nostri cugini d’oltralpe, già umiliati dai nostri alleati tedeschi!

Scusa, mia amata, se mi abbandono a questi pensieri. Ubbidisco agli ordini, ma non posso fare a meno di pensare. Vedo ogni giorno ‘u zù Cola, il marito di donna Luisa, ‘u zù Ciro, il marito di Teresa, e Filadelfio, il marito di Rosalia: le nostre vicine, che immagino saranno lì con te a pregare e a fare qualche lavoretto a maglia. Ti prego di riferire loro che i mariti stanno bene e che mandano abbracci e baci a tutti. Finchè saremo insieme approfitteranno della mia capacità di scrivere.

Eloisa, figlia mia, quanto ti voglio bene! Mi mancano i tuoi sorrisi, le tue lacrime, il tuo sguardo dolce. Mi raccomando, quando viene a casa il tuo fidanzato, Manazza, non restare mai da sola con lui, tua madre lo sa già: sarà podestà, ma è fimminaru. Marianna, ti raccomando Eloisa, tienila lontana dai pericoli e dalle insidie dell’unico gallo rimasto in casa. Ora ti lascio, ti abbraccio e ti bacio; abbraccia Eloisa, la nostra bambina. Se puoi, fammi avere notizie di Benedetto. Sono preoccupato. Salutami ‘u mitateri. Un forte abbraccio e un buon Natale per tutti. Partecipa alla messa di mezzanotte… Don Salvatore sarà con voi a pregare e a mangiare i biscotti con i fichi. La guerra può distruggere tante cose, ma non la voglia di vivere e sperare nel futuro.

(LE DONNE SI COMMUOVONO)

Donna Rosalia: Grazii, Don Salvatore, grazie Marianna chi nni dati nutizii d’i nostri omini. Ccà nuatri nun sapemu leggiri… stamu c’a spiranza vostra.

Donna Luisa: Si, si, puru io! Grazii!

Signora Calà: Io mi nni vaju… cci portu nutizii ‘a casa. Vuatri chi faciti?

Donna Luisa: Vinemu puru nuatri.

Marianna: Aspittati un mumentu! Viniti ‘nta cucina cu mia, vi dugnu carchi cosa di manciari… e forsi cc’è puru carchi biscottu, accussì nni facemu tutti a ucca duci! (Escono).

Don Salvatore: Eloisa, chi cc’è?

Eloisa: Patruzzu, vossia u sapi? Sugnu zita ccu nun vecchiu chi nun mi piaci. E chi carattiri! Muntatu e unciatu comu un palluni… Si pensu quantu è dilicatu e amurusu Cirinu… Si Diu ni duna grazia, a fini d’a guerra ni nni fujemu!

Don Salvatore: Ah, ah! Nun diri ‘sti cosi! Tu si n’a picciotta timurata di Diu e sti cosi nun li fai. Si parri accussì io nun fazzu cchiù ‘u pustinu!

Eloisa: Aviti posta ppi mia?

Don Salvatore: Si… tè, spicciti. Jo nun sacciu nenti. Nun mi mettiri ‘nte mbrogghi! Io sono favorevole all’amore, ma si ‘u podestà sapi chi ti fazzu ‘u ruffianu…!

Eloisa: Vui nun siti ruffianu, vui siti un santu! Datimi ccà chi nun reggiu cchiù! (Apre la lettera e legge)

“Rodi, 20 novembre 1940.

Amore mio dolcissimo,

Eloisa, anima mia, ciatuzzu, non puoi sapere quanto mi manchi!

Sono pazzo di te e qua sulla nave non mi dò pace. Meno male che sono con tuo fratello Benedetto, che mi ricorda te e mi fa sentire l’aria di casa e di famiglia. Che sorpresa, quando ci siamo ritrovati sulla stessa nave, lui ufficiale ed io marinaio semplice… ma non ha importanza… è nata una grande amicizia e una grande solidarietà. Lui sta imparando a conoscermi e ad apprezzarmi. Quanto al podestà, la pensiamo alla stessa maniera. Non dico altro, per il momento. Ti penso sempre: ti immagino ora sorridente, ora triste, ora con gli occhi pieni di lacrime. Giuro che, se uscirò vivo da questo inferno, farò in modo che tu sorrida sempre, confortata, sostenuta dalla mia presenza e dal mio amore, l’unica mia grande ricchezza. L’altra notte ti ho sognata: eri bellissima, ti muovevi con la grazia e la dolcezza di una dea, e da lontano mi salutavi. Io mi sono messo a correre per raggiungerti… Tu sei scomparsa e mi sono svegliato sudato con il cuore che batteva forte forte. Tra un mese sarà Natale… che brutto! La festa della famiglia e dell’amore passata su una nave-barcaccia. Pensa che quando avvistiamo le navi inglesi (quelle si che sono navi!) noi ci nascondiamo in qualche rada per evitare di essere ridotti in briciole. Hai presente come finirebbe una lotta tra un topolino e un elefante? Amore mio, vorrei dirti tante cose… Ma in questo momento cuore e cervello vogliono esplodere. Ti lascio con un abbraccio forte e grande quanto il mio sentimento. Prego Dio che mi aiuti a vivere per realizzare il nostro progetto e poter raccontare ai nostri figli questa triste esperienza. Viva l’amore, viva la vita, viva la libertà!

Tuo, Ciro.

Eloisa: (Commossa) Grazii… almenu avemu nutizii di tutti… me patri in Francia… me frati e Cirinu a mari, di n’autru latu!

Marianna: (Entrando) Picchì cianci?

Don Salvatore: E’ una notizia che devo dare anche a voi, signora. Tramite una parrocchiana ho saputo che vostro figlio Benedetto è imbarcato e in questo momento è nell’Egeo. (Rivolto al pubblico) Signuruzzu, perdona questo piccolo peccato, a volte le bugie sono necessarie… sono a fin di bene!

NONA SCENA

MARIANNA, ELOISA, TRE DONNE, BETTINA, PODESTA’ E DON SALVATORE.

Marianna: Signura Rosalia, comu stati? Nun c’haviti passatu p’u latti…

Donna Rosalia: Eh, i disgrazii nun venunu mai suli. Supra ‘a uaddira, u raunchiu! ‘U picciriddu avi statu mali: a frevi vauta cci fici veniri i convulsioni e appimu ‘a curriri pi Santa Jera. Vi lassu ‘mmagginari, ddu fimmineddi suli…

Marianna: Jo nenti sapeva…

Donna Rosalia: Ora s’arripigghiò, ma è debuli; camina, ma nun è vispu commu ‘a prima.

Donna Luisa: ‘A nuatri nni tocca soffriri e patiri a fami… ma almenu semu ccà, nni cunfurtamu… e i nostri omini? Cci sunnu nutizii? Nun sapemu unni sunnu, si sunnu ancora vivi…

Marianna: Nni livaru tutti cosi: ‘u sustegnu d’a casa, i figghi, ddu pocu chi c’era… puru i fedi c’appimu a dari, ‘a sula cosa d’oru ch’aveumu, p’aiutari a Patria!

Eloisa: ‘A Patria… paureddi nuatri chi capitammu ‘ntà sti jorna. Strincemu ‘a cinta ogni jornu chi passa e… aspittamu.

Donna Luisa: Mancu patri Sarvaturi avi nutizi! Iddu, puvireddu, aiuta e cunforta commu poti. Nun c’è nuddu chi ridi… mancu i picciriddi vonnu jucari. Dinnu sempri ‘na cosa: unn’è ‘u patri? Quannu torna ‘u patri?

Eloisa: E certu… ‘a Patria nun c’inni inchi panza, e scunzò ‘u jocu a tutti.

Bettina: (Entrando) Signura Marianna, c’è ‘u podestà, ‘u fazzu accomodari?

Marianna: Si, fallu trasiri. E mi raccumannu, ccù gentilezza, no ‘o solitu tò…

Bettina: Obbedisco!

Donna Rosalia: Nuatri ora nni jemu…

Donna Luisa: Nun haju vogghia m’u viju e né m’u sentu!

Donna Rosalia: Amuninni, chi mi faci cchianari ‘u latti d’a minna di me matri, stù panzazza di sceccu!

Podestà: (Entrando) Buongiorno alle gentili signore e alla più bella del reame!

Donna Luisa: (Spaventate) Mammitta! E chi era, arreri ‘a porta? Jo m’inni vaju, sapiddu si sintiu ‘i cumplimenti..!

Donna Rosalia: Aspittati, ciancemu c’un’occhiu! Forsi mi javi nutizii d’i nostri chi su n’guerra. (Rivolgendosi al podesta’) Sua ‘Ncillenza Magnifica, nun è chi ppi casu javi nutizii di nostri figghi?

Donna Luisa: Oppuru n’arrispunni comu sempri: “Nessuna nuova, buona nuova”… Pirchì ormai ‘u silenziu è troppu longu e nun è cchiù bona nova!

Podestà: Ecco, sono passato anche per questo. Volevo darvi buone nuove arrivate testè tramite dispaccio. Allora mi sono detto: “Raggiungo la mia adorata e riferisco”!

Marianna: E riferisca, nun ‘nni tinissi supra ‘i spini…

Donna Rosalia: Nun si tinissi tuttu ‘nta panza… la sua adorata è stata già riverita…

Podestà: Come dicevo, tramite dispaccio…

Donna Luisa: Ancora?! Arrivassi ‘o civu!

Podestà: Buone notizie! La guerra è finita… gli uomini stanno per tornare!

Marianna: Avi nutizii di me maritu, di me figghiu, di l’autri figghi di mamma d’u paisi?

Podestà: Ancora no, ma le avremo presto. Però tranquille, donne: nessuna nuova, buona nuova! Io comunque devo salutare. Gli impegni mi attendono numerosi, non ho il tempo di grattarmi il capo!

Donna Luisa: (Ironica) Puvireddu! ‘Ncillenza turnassi ‘o travagghiu e purtassi nutizii… semu stanchi di silenziu…

Donna Rosalia: E di pruverbii!

Podestà: (Ad Eloisa) Mia cara, passerò a trovarvi presto… voglio vedervi. La vostra bellezza mi dà la forza di continuare. E’ difficile essere podestà!

Marianna: Quando ha bisogno di un po’ di ricarica, passassi puru! Veru Eloisa?

Eloisa: Commu diciti vui, mamma.

USCITO IL PODESTA’, LE DONNE FANNO DEI COMMENTI SOTTOVOCE. ENTRA BETTINA.

Bettina: Signura, c’è patri Sarvaturi. ‘U fazzu passari?

Marianna: E c’è bisognu di l’annunciu? ‘U patruzzu è di casa, fallu trasiri.

Padre Salvatore: Sia lodato Gesù Cristo!

Tutti: Sempre sia lodato!

Eloisa: Patruzzu, vossia nenti sapi?

Don Salvatore: Tutti cosi sacciu!

Eloisa: Parrassi, allura! Chi sapi di me patri, di Bittuzzu, di Delfiu… di Cirinu… Sunnu vivi, stannu turnannu?

Don Salvatore: Stannu turnannu? Si nun finisci ‘a guerra mancu ‘i morti tornanu!

Eloisa: Ma ‘a guerra finiu… ‘u dissi ora ora ‘u podestà…

Don Salvatore: E chi era, ‘mbriacu? Quali finiri… ‘a guerra continua… E’ stato firmato l’armistizio di Cassibile, ora semu alleati ccu l’americani e nimici d’i tedeschi. L’americani stannu liberannu ‘a Sicilia d’i tedeschi e d’i fascisti.

Marianna: Ah! E chista era ‘a “bona nova” chi sapeva ddu fitenti, e nun dissi nenti! “La guerra è finita!”. P’un minutu cridivi chi puteva abbrazzari prestu Alfiu, ‘u me Bittuzzu…! ‘Nfami, tradituri e munzignaru! Si passò ‘u piaciri a jucari c’u cori di nuatri fimmineddi.

Eloisa: Mamma, ‘u canuscistivu puru vossia! ‘U vidistivu chi nun je bonu commu ‘u patri? Cci vidistivu l’occhi?

Marianna: Doppu nni parramu.

Eloisa: Aviti ragiuni, camm’ora ‘u pinseri je ‘o restu d’a famigghia.

Donna Rosalia: Chi focu ranni! ‘A guerra nun c’avi finutu! Si capivi bonu, l’amiricani sbarcanu e cacciaru ‘i tedeschi!

Donna Luisa: Si, si. Puru jo capivi accussì. ‘A guerra vadi avanti e arriva finu ‘a ccà!

Eloisa: Ora semu tutti in piriculu!

Don Salvatore: Preghiamo per i nostri fratelli lontani e per noi. Che S. Benedetto ci protegga!

Bettina: Signura Marianna, c’è ‘a signura Calà.

Marianna: E dicci mi passa… c’è bisognu di ‘mmasciati?

Signora Calà: Salutamu… vossia ccà è, patri Salvatore?

Don Salvatore: Chi cc’è? Chi succidìu?

Signora Calà: Chi focu, chi focu! Mi pareva ch’a guerra aveva finutu… accussì nni fici cridiri ‘a tutti ddà panzazza di lardu!

Marianna: E inveci cuntinua… ‘u sapemu puru nuatri.

Signora Calà: Cuntinua e mi ‘sta arrubbannu n’autru figghiu, me figghittu Bastianu… avi sulu 19 anni!

Marianna: Non sulu cuntinua, ma chiamanu puru i picciutteddi… jo nun ci vidu chiaru ‘nta sta cosa!

Don Salvatore: Calma. Noi non possiamo fare niente! Possiamo solo affidarci alla volontà di Colui che tutto può e pregare la Madonna che protegga i padri e i figli.

Eloisa: Nun è giustu! ‘Nto paisi arristammu vecchi, fimmini e picciriddi. Quannu finisci?

Donna Rosalia: Ma almenu ‘u sapiti unni ‘u purtaru?

Signora Calà: No. Nun sacciu nenti! Mi l’arrubbaru! Mi l’arrubbaru!

Donna Rosalia: Sia fatta la Sua volontà!

Don Salvatore: Come in cielo, così in terra!

Donna Luisa: No! Jo nun l’accettu! Chisti sunnu supirchiarìi!

Donna Rosalia: Chi mali avemu fattu pi patiri ‘sti dulura?

Don Salvatore: Nuddu di nuatri ha fattu mali. ‘A curpa è di cu nni cumanna e nni porta ‘a stu puntu. Ma noi dobbiamo avere fede… e tanta. Alla fine, tra il male e il bene, vince sempre il bene!

DECIMA SCENA

SALOTTO DI CASA SIINO. MARIANNA, LE ALTRE COMARI SONO IN SCENA. POI ENTRA BETTINA.

Signora Calà: ‘A guerra finiu, stavota pi ddaveru! Almenu pi nuatri ccà ‘nto paisi… E i nostri omini, e Bastianuzzu?

Donna Rosalia: Arristammu senza nenti ma semu cca! Ora avissiru a turnari… cu sapi unni sunnu? Marianna, tu po’ sapiri carchi cosa d’u podestà…

Marianna: ‘U podestà nun si vidi tantu spissu; dici chi havi tanti cosi di fari. Si si sbuttuna e parla, v’u fazzu sapiri.

Donna Luisa: ‘A mia mi pari santu chi nun suda! ‘U vidistivu comu si cumpurtò quannu c’eranu ‘i bombardamenti?

Donna Rosalia: Si nun aveumu a grutta ppi riparu, ppi iddu puteumu moriri sutt’e bummi!

Signora Calà: Menu mali chi aveva ‘na picca di bummi ‘a manu: si s’avvicinava quarcunu… nni faceva capuliatu!

Marianna: Iddu cci faceva ‘u ruffianu ‘e tedeschi e puru all’amiricani… chi virgogna di omu!

Bettina: (Entrando) Signura, signura…

Marianna: Chi cc’è? Arrivò ‘u giurnali parlanti!

Bettina: Mi veni di ridiri… m’ingrassaru ‘i cianchi! Eloisa, pirdisti ddu beddu zitu…

Eloisa: E ccù, Cirinu?

Bettina: Nooo… Giggettu panza di sceccu!

Marianna: Ma insomma, si poti sapiri chi ha…?

Bettina: Tinitivi ‘a panza e priparativi a ridiri. Mentri turnava ‘a casa, ‘ncuntravi ‘a don Caloriu, chi caminava e rideva sulu comu ‘un pazzu. Quannu potti parrari mi cuntò ch’aveva ‘ncuntratu ‘u podestà.

Marianna: E chi cc’è di ridiri?

Bettina: Cc’è cc’è, pirchì ‘u gran capu è stato visto in mutannuna chi scappava versu ‘u furianu!

Eloisa: Scappava?

Bettina: S! Fujeva e darreri c’eranu ‘na dicina di fimmini armati di ugna e raggia. ‘A zà Pippina e Margherita cci desiru un cauci all’unu dicennucci: “chistu ppi tuttu chiddu chi ti manciasti… e ti bivisti”!!

Donna Luisa: Mi cci vuleva truvari puru jo!

Bettina: Ddi fimmini, ‘a furia di pidati, cci sfardaru puru ‘i rrobbi! Quannu arrivaru ‘o sciumi, l’ultimu salutu cc ‘u desi donna Rusina: prima cci fici biviri n’a buttighia di ogghiu di ricinu, poi cci dissi “Vistu chi ha manciatu assai, ‘u tò e ‘u nostru, và puliziati ‘u stomacu, e nun turnari cchiù!

Eloisa: Jo m’immaginu ‘a scena! Comm’è ridiculu! Ddà panzazza supra i ddù jammitti… pari n’arancinu chi pedi!

Signora Calà: Spiramu chi dda facci d’i brunzu nun avi ‘u curaggiu di farsi vivu n’autra vota!

Eloisa: Ccà nun c’avi a mettiri cchiù pedi!

Marianna: Chistu è sicuru! Appena arriva tò patri cc‘u dugnu jo ‘u bonu partitu! Bruttu, vecchiu, difittusu e tintu di cori… mi si strica ‘a nautra porta!

Bettina: (Rivolta al pubblico) ‘U primu ostaculu ‘u livammu… spiramu chi torna Cirinu!

UNDICESIMA SCENA

TARDA SERA. IN CASA SIINO SI SENTE BUSSARE.

Bettina: (Fuori scena) Cu è ‘a st’ura di notti?

Sebastiano Calà: Apriti, ppi carità!

Bettina: Vegnu, vegnu! Oh Matri Santa! Cu sini?

Sebastiano Calà: Bastinu Calà sugnu! Dammi carchi pezza, n’a cuperta, un linzolu quantu mi cummogghiu!

Bettina: Cummogghiti, cummogghiti! Jo fimmina schetta sugnu! (Ad alta voce) Signura, Eloisa, curriti, viniti ccà!

Eloisa: (Entrando) Chi cc’è? Stava pigghiannu sonnu!

Marianna: Bettina, chi nniscisti pazza?

Bettina: No, signuruzza! Ddà banna cc’è unu in carni e ossa… cchiù ossa chi carni… mancu si canusci cchiù! Dici chi è Bastianu, ‘u figghiu di Calà!

Marianna: Poviru figghiu! Portilu ‘ccà, damucci carchi cosa di manciari!

Bettina: Bastianuzzu, ti cummigghiasti? Trasi… veni ccà, ‘a signura t’aspetta.

Sebastiano Calà: (Si inginocchia) Grazii! Scusatimi si mi presentu accussì in casa vostra. Avi 14 jorna chi viaggiu e chi nun manciu. ‘Ntè Calabrii mi spugghiaru tunnu. (Le donne si segnano). Staju arrivannu c’u scuru, mi virgognu… ‘Nzemi ‘e rrobbi mi livaru puru a dignità! Comu mi pozzu prisintari ‘a casa unni me mamma?? Comu mi pozzu fari vidiri ‘nta stu statu?

Eloisa: Comu sì canciatu! Dopu 3 anni di guerra!

Marianna: Bastianu, nun ti preoccupari, ora sì a casa. Ti dugnu un paru di causi e ‘na cammisa di me figghiu, manci carchi cosa e poi v’abbrazza ‘a tò mammuzza, ch’è n’anima in pena. Bettina, và priparicci ddù ova.

Eloisa: Di unni veni? Comu arrivasti ccà?

Sebastiano Calà: Staju arrivannu d’a Germania. Chi viaggiu longu!

Eloisa: D’a Germania?

Sebastiano Calà: Si! I tedeschi mi purtaru in Germania, e mi jiu bonu ddù voti. Primu, pirchì finivi ‘ntò campu di lavoro, unni mi facevanu travagghiari.

Marianna: Travagghiari?

Sebastiano Calà: Vossia mi canusci, jo mi dugnu d’i fari. Ddà miteva u frumentu ‘nta staciuni, e poi travagghiava ‘ntò boscu.

Marianna: Poviru figghiu!

Sebastiano Calà: E mi jiu bonu puru picchì ‘ntò campu c’era ‘na guardia ch’era un patri di famigghia. Si ricurdava ca in Italia ‘nta prima guerra l’avevanu trattatu bonu. E poi… aveva un figghiu in guerra, e ‘a testa l’aveva sempri ddà.

Eloisa: Menu mali ch’i boni cristiani cci sunnu a tutti ‘i banni!

Sebastiano Calà: ‘Ntò campu, quannu cci nn’era si manciava, quannu nun cci nn’era si dijunava, specialmenti ‘nta l’ultimu misi… a mia mi jiu troppu bona… chiddi chi fineru ‘ntè campi di concentramentu… ddà sì chi cc’era di rrizzari ‘i carni!

Marianna: Basta, chi sì stancu, me figghittu! Mancia, vestiti e poi và unni tò mamma.

Sebastiano Calà: Grazii, grazii, ‘nta stu mumentu siti n’a matri puru ppi mia… chisti sunnu cosi c’a nun si scordanu ppi tutta ‘a vita!

DODICESIMA SCENA

SALOTTO DI CASA SIINO. ELOISA E LA MAMMA SISTEMANO BICCHIERI E PIATTI.

Eloisa: Mamma, ora ch‘a guerra finiu, ‘u patri e Bittu tornanu prestu?

Marianna: Spiramu, me figghitta… ancora nuddu javi turnatu… cci voli pacenza, sunnu luntanu, e i tedeschi sunnu ancora e pedi pedi…

Eloisa: Certu, certu… nun ‘u pozzu mancu pinsari chi nun tornanu…

SI ODONO RUMORI DALL’ESTERNO.

Marianna: Chi sunnu ‘sti rumura!

Alfio: (Dall’esterno) Cc’è quarcunu ‘ntà sta casa?

Benedetto: (Dall’esterno) Mamma, Eloisa!

Eloisa: Attè! Iddi sunnu!

ENTRANO IN CASA BENEDETTO CON UNA STAMPELLA E IL PADRE. SI ABBRACCIANO TUTTI.

Marianna: Matruzza bedda! Chi grazia ranni! Maritu miu! Comu ti senti, mi pari chi sini cchiù siccu. Nun ti davanu a manciari?

Alfio: Si,Si… ma nun m’a passava cu ddu manciari senza sali e sempri friddu… quannu cc’era… ma ora chi semu ccà ‘a fami, ‘a stanchizza, i dulura d’a guerra nun i sintemu cchiù!

Eloisa: Bittuzzu! E tu? Picchì stù vastuni…? Chi ti facisti?

Benedetto: Nenti, nenti… ‘ntò scinniri d’a navi misi a jamma storta e un ferru m’ trasìu ‘ntò pedi. Ma staci guarennu, nenti di gravi. Sunnu autri i feriti chi nni purtamu…

Marianna: (Preoccupata) E unni?

Benedetto: (Sedendo) ‘Ntall’occhi, ‘nt’aricchi, ‘nto cori… Nun si poti ’mmagginari chiddu chi significa “guerra”, si nun ‘a senti supra ‘a tò peddi!

Alfio: Ficimu n’a vita di cani: nni desiru ‘a divisa, ‘u fucili e nni carricaru supra un trenu fitusu e chinu di cimici. Arrivati a Roma nn’i sparteru: a me mi mannaru versu ‘a Francia, a Bittu ‘u ‘mbarcaru ‘ntà marina. Arrivatu ‘a destinazioni, mi custrinceru a spararicci ‘e nostri cuscini francisi: ppi furtuna no ‘mmazzavi a nuddu. E poi, ddà ‘a guerra finiu prestu: i francisi s’arrinneru, e stesimu un pocu di misi a fari ‘a guardia. C’erunu puru Cola, Cirinu e Filadelfiu: almenu ni cunsulavumu pinsannu ‘a casa. Ma fami ‘nni pigghiammu assai. Jo pinsava a Bittu, sapeva chi puteva essiri ‘nta Grecia o ‘nt’all’Africa, ma nun aveva autri nitizii. Poi, un jornu, nni dissiru ch’aveumu ‘a partiri pp’i l’Albania: nni misiru supra ‘u trenu e partemmu. Ddà stesimu ‘ntè muntagni ‘o cunfini c’a Gracia: friddu, nivi… menu mali chi m’aveva purtatu ddi magghi…

Marianna: ‘U vidi chi cci vulevunu! ‘Na fimmina ‘i capisci ‘sti cosi!

Alfio: ‘Na vota tantu ha raggiuni puru tu!

Marianna: (Sottovoce) ‘Na vota tantu… sempri!

Alfio: Chi dicisti?

Marianna: Nenti, nenti… cuntinua.

Alfio: Quannu ‘nni desiru l’ordini d’attaccari, i surdati greci n’aspittavunu e ccuminciaru a sparari: furu focu e rumura ch’ancora mi pari di sintirili. N’appimu a turnari arreri e stesimu ‘mmucciati ‘nte muntagni, finu a quannu arrivaru i tedeschi e rriniscemmu ‘a occupari ‘a Gracia. Jo stesi ‘nta un paiseddu di l’isola di Cefalonia, ‘nzemi all’autri paisani d’a Divisione Acqui. E ddà ni ‘ncuntrammu ‘cu Bittu, ch’aveva sbarcatu d’a navi. A genti di ddà ni trattava bonu: era commu a nuatri, gentili, ni davanu ‘u pani cunzatu cu ll’ogghiu. Bittu, t’u ricordi comm’era bbonu?

Benedetto: Certu chi m’u ricordu! Finu a quannu nun arrivaru ‘i tedeschi puru ddà, ‘a pupulazioni nni trattava bonu. Poi arrivaru dd’animali e cuminciaru a fari traficu: siccomu ‘nt’all’autri fronti ‘i cosi cci jevunu scarsi, ccuminciaru a fariccilla pajari ‘a ddi pavureddi chi nun ci curpavunu: nun i facevunu nnesciri d’intra, misiru ‘u coprifuoco, i trattavunu mali. Poi, quannu cci fu l’armistizio di Cassibile, si scatinò ‘u ‘nfernu: i tedeschi, chi prima eranu nostri alleati, divintaru nnemici, e avevunu l’ordini di spararini ‘a vista. Quantu ‘nni mureru! ‘U sangu era ‘a lavari ‘nte strati; nun taliavunu ‘a nuddu ‘nta facci. Nuatri ni sarvammu picchì n’a pavuredda nni ‘mmucciò ‘ntà n’a stadda. ‘A cuntarlu mi veni ‘u pilu rizzu!

Eloisa: Oh Bittu! S. Benedettu, nostru prutitturi, vi guardò e fici ‘stù miraculu! Quantu ‘u prijammu!

Bettina: (Curiosa) E poi, commu turnastivu di ddà?

Alfio: Purtroppu, doppu n’a para di jorna, ni truvaru. Ma l’ufficiali tedescu decidiu di farini prigionieri, e nni ‘mbarcaru ppi nni purtari in Germania. Mentri erumu ‘nte parti di Brindisi, l’amiricani cu n’autra navi ni firmò: i tedeschi s’arrinneru e furu fatti prigionieri, a nuatri nni purtaru supra ‘a terraferma e nni liberaru.

Benedetto: Jo mentri scinneva d’a navi mi fici mali ‘o pedi: nun fu facili arrivari finu a ‘ccà. Ma u pinseri chi puteva turnari a vidiri ‘u me paisi, ‘a me casa, ‘a me famigghia, mi desi ‘a forza di caminari. E vui, mamma, comu stati, chi facistivu ‘ntà ‘stu tempu?

Marianna: Me figghittu, stavumu cà spiranza d’aviri vostri nutizii. Ddu porcu d’u podestà manciava e biveva, mentri i picciriddi murevunu di fami. Nni diceva c’a guerra era finuta, e nni incheva di minzogni. Ma ‘u Signuri cci pinsò puru a iddu: quannu fineru tutti cosi, i fimmini l’accumpagnaru fora d’u paisi a forza di pidati. Puru l’ogghiu di ricinu cci desiru, accussì ‘a spurgava bbona dda ventri c’aveva!

Benedetto: E tu Eloisa?

Eloisa: Jo prigava ‘a S. Benedetto mi vi faceva turnari sani e salvi, mi nun vi succideva nenti… ‘a vuatri e… puru a Cirinu…

Benedetto: Ppi iddu nun ti preoccupari: turnò a casa puru iddu, a strata ‘a ficimu ‘nzemi…

Eloisa: Chi bedda nutizia mi dasti, fratuzzu me! (Lo abbraccia).

Alfio: E jo t’inni dugnu puru n’autra. Lisuzza, m’ha pirdunari assai… jo ti dava ‘o podestà p’u tò beni, p’u tò avveniri… nun puteva mai cridiri chi era accussì fausu e tintu di cori! Bittu mi dissi quantu Cirinu ti voli beni e… quantu tu c’inni vò. E mi dissi puru chi jeni un bravu carusu, seriu e travaghiaturi: certu, nun è studiatu comu a tia, travagghia cu l’animali. Ma si vi vuliti beni, cuntenta tu, cuntenti tutti. Forsi ‘a vita ‘nzigna cchiù d’i libra…

Eloisa: Oh patri! Certu chi vi pirdunu! (Abbracciandolo).

Alfio: Grazii, cori me. Ora chi semu tutti ccà e in saluti, sugnu cuntentu commu mai ‘nta me vita…

Marianna: Alfiu, nun ti pari chi manca carchi cosa?

Alfio: Certu, certu… Eloisa, si ti vò maritari ccu Cirinu, ja ‘a nostra binidizioni! Dicci m’i veni chi so parenti e, nun appena ‘i cosi sunnu pronti, putemu fari n’a bedda festa!

Eloisa: Patruzzu me! Nun sapiti quantu sugnu cuntenta! Mi pari c’u cori mi staci nniscennu d’u pettu!

Benedetto: Jo vaju a chiamu ‘a Cirinu: javi tantu c’aspetta ‘sta nutizia!

TREDICESIMA SCENA

CASA SIINO. IN SCENA ALFIO E BENEDETTO.

Marianna: (Entrando) Alfiu, prontu sì? A chi ura arrivanu i cumpari?

Alfio: Quali cumpari? Oggi semu di cumparsa ppi mastru scarparu!

Marianna: E ora chi n’imparintammu nun semu cumpari? Cumpari Giuvanni e cummari Maria Luisa.

Benedetto: Papà, nun siti ancora cunvintu?

Alfio: Cunvintissimu! E’ ‘u cuntornu chi nun mi piaci!

Marianna: Alfiu, scusami si parlu accussì, ma si è nicissariu, ti fazzu anticchia d’acqua ccu ddauru quantu digerisci!

Benedetto: Mamma, ‘u patri, omu all’antica, aveva fattu autri progetti ppi Eloisa. Vuleva accumulari, ingrandiri ‘a proprietà, comu aviti fattu vuatri. Ma i cosi cumincianu a canciari. L’avemu ‘a finiri di maritarini c’a rrobba, ccu l’albiri e ccu siminatu!

Alfio: Chi cc’è scrusciu puru ppi tia? Chi ti stà parannu ‘a botta?

Benedetto: E ccu ‘u sapi? Si ‘a mia mi piaci ‘na picciotta, jo m’a pigghiu c‘a sula cammisa chi avi ‘ncoddu!

Marianna: ‘A guerra canciò ‘u munnu!

Benedetto: Si, mamma, canciò ‘u munnu e mi rapìu l’occhi! Capivi chi puteva moriri d’un mumentu all’autru, capivi chi nn’avemu ‘a fari ‘a nostra vita, rinnennu cuntu sulu a Diu, e no a tutti ‘sti lastimi!

Alfio: Forsi…

Marianna: Ja ragiuni tu!

Eloisa: (Entrando) Mamma, comu sugnu? Fazzu bona ‘mpressioni? Fazzu fiura?

Marianna: Tu fa sempri fiura, puru si ti metti ‘ncoddu ‘na pezza! Veni ccà… sì janca ‘ntà facci… fatti dari ddù pizzicuneddi, quantu arrussichi anticchia!

Alfio: Temevo questo momento! Accuminciaru ‘i grandi manovri! E ccu ‘i capisci ‘i fimmini?

Bettina: (Entrando) Ccà sunnu, ccà sunnu!

Benedetto: Vegnu jo, Bittina! I vogghiu riciviri jo, senza pompa magna; Cirinu ppi mia è comu un frati!

Bettina: (Al pubblico) E mi livò stu piaciri! Jo aju a riciviri ‘u podestà! (Esce)

RIENTRA BENEDETTO CON LA FAMIGLIA QUATTRODITA.

Benedetto: Patri, mamma, ‘u zu Giuvanni e ‘a zà Lisa, genitori di Cirinu.

Alfio: Nuatri nni canuscemu, ‘ntò paisi semu 4 jatti, ma vi dugnu ‘u benvenutu ‘nta me casa, in qualità di cumpari. Cirinu, figghiu, chista è casa tò!

Marianna: Benvenuti cumpari! Quantu haju aspittatu stu mumentu! Nun videva l’ura chi fineva dda maliditta guerra ppi abbrazzari ‘a me jenniru e vidiri me figghia c’u sorriso!

Bettina: (Ironica, rivolta al pubblico) ‘A guerra canciò ‘u munnu, fici miraculi! ‘A signura Marianna canciò e vutò di ccà ‘a ccà (Gesto con le mani).

Giovanni: Siamo felici e onorati della canuscenza.

Lisa: Tantu filici! Ma cchiù di tutti me figghiu Cirinu! Finalmenti finiu di chianciri… ora ridi e canta!

Marianna: Menu mali!

Alfio: Cori allegru, Diu l’aiuta!

Marianna: Bittina, chi fai ccà! Và pripara durci e rosolio!

Bettina: Obbedisco! Maistru Alfiu, obbedisco!

Alfio: Quant’è pizzuta! Fimmina impertinenti!

Lisa: Lassatila stari! E’ carusa e je sula ‘nta stu munnu.

Cirino: Nun cuminciamu ‘a cuntari storii tristi e lastimi! Finu ‘a chi campu nunni vogghiu sentiri cchiù!

Giovanni: Nuatri vinnimu ppi canusciri Eloisa e puntari ‘i ziti.

Lisa: E ‘u matrimoniu… nun vogghiu zitaggiu longu… i cordi longhi diventanu serpi…

Alfio: Mancu nuatri vulemu zitaggiu longu: tempu tri misi, zitaggiu e matrimoniu!

Marianna: ‘A doti è pronta…

Alfio: P’a proprietà fissamu l’appuntamentu ‘ddò nutaru.

Marianna: Jo ‘a me figghia cci dugnu ‘u curredu a 24, l’oru e ‘u rami…

Alfio: L’ulivitu e ‘u tirrenu ‘a pasculu!

Cirino: Basta!

Alfio: Basta, nun c’è autru!

Cirino: No, diceva basta c’u stà doti! Jo haju picca, n’a casuzza e n’a picca d’animali… picca, ma nni basta!

Marianna: Chi vò diri, chi d’a rrobba nostra nun vò nenti?

Benedetto: Mamma, allura nun capistivu ‘u me discursu d’i prima.

Padre e Marianna: No!

Cirino: Ora mi spiego. Jo vogghiu ‘a vostra figghia, nun sugnu un cacciaturi di doti. ‘U picca m’abbasta, l’assai m’assuvecchia.

Alfio: Chi discursi sunnu?

Cirino: Sunnu ‘i discursi chi si fannu pp’amuri! Eloisa ‘a pensa comu a mia. Mastru Giuvanni e ‘a za Lisa, ccà prisenti, s’i maritaru picchì si vulevanu beni, e mmi desiru st’esempiu e st’insegnamentu.

Eloisa: Jo sugnu d’accordu c’u Cirinu, a mia i ricchizzi nun m’interessanu, si nun c’era ‘a vostra binidizioni, m’inni fujeva ‘u stissu.

Alfio: Menu mali! Nun mi puteva perdiri ‘a gioia d’accumpagnariti all’altari.

Lisa: Ecco, all’altari! Di ddà si parti ppi fari n’à famigghia e n’a casuzza. Comu ‘u nidu di l’aceddi, pagghiuzza supra pagghiuzza, finu a quannu è completa e china.

Cirino: Si nun c’è ‘u superchiu è ‘u stissu: semu ricchi d’amuri e di filicità. Jo vogghiu arrivari ‘a casa e truvari st’ancilu e poi ‘i figghitti chi mi chiamanu patri! Chista è ‘a vera ricchizza. E preju ‘u nostru Santu chi nni duna finu ‘a vecchi, quannu n’appujamu l’unu all’autra!

Benedetto: Filadelfiu, tu mi fa cianciri. Sì bonu comu ‘u pani e me soru è furtunata.

Alfio: Veru è, aviti ‘a nostra benedizioni.

Giovanni: E puru ‘a nostra. Nuatri vulemu ‘u beni di nostru figghiu. Ddu picca chi cc’è è ‘u sò, comu puru l’amuri ranni d’u patri e d’a matri. Iddu è ‘a nostra vita!

CIRINO ED ELOISA BACIANO I GENITORI

Bettina: (Entrando) Cosi duci e rosoliu! Facemuni ‘a ucca duci… e in cumpagnia! Eloisa, stannu cchianannu Filicia, Delfiu e ddà jatta morta di Maria Teresa.

Eloisa: Che bellu! Sunnu ‘i primi ‘a sapiri ‘a bedda nutizia!

ENTRANO I TRE RAGAZZI, DOPO I SALUTI…

Eloisa: Vi partecipu ‘u me fidanzamentu cc’u Cirinu… e fra tri misi nni manciamu puru ‘i cunfetti!

Filadelfio: Puru jo, cuscina!

Benedetto: E ccu je stà svinturata?

Filadelfio: Furtunata, vò diri! N’u beddu picciottu comu a mia nun si trova…

Benedetto: E’ ‘nna qualità di famigghia!

Filadelfio: E allora, vi presentu la futura signora Siino…

Maria Teresa: E nun mi fari affruntari!

Eloisa: Finalmenti! Comu sugnu cuntenta!

Marianna: Semu tutti cuntenti!

Bettina: Puru jo sugnu cuntenta! Però… riflittennucci… sugnu sempri cuntenta ppi l’autri… e jo?!

FINE