La famiglia Scannavacca

Stampa questo copione

LA FAMIGLIA SCANNAVACCA

LA FAMIGLIA SCANNAVACCA

commedia dialettale mantovana in tre atti di Maria Gabriella Bonazzi

cell. 3288080393 – email: barbara.stuani@libero.it

N. di posizione SIAE 216769

Breve presentazione dell’autrice:

Nella famiglia Scannavacca, il marito batte la fiacca.

Non gli va di lavorare e spesso si fa anche imbrogliare.

La moglie Concetta assai delusa, non accetta alcuna scusa.

Ma la sua vitasenza attesa le riserva una sorpresa.

E’ Carmelo, il seduttore, che rinfresca un vecchio amore.

Personaggi:

           

CONCETTINA                     padrona di casa

LEONZIO                              suo marito

FILOMENA                           la figlia          

ANGELO                              il figlio

BIGIA                                     amica zitella di Concettina

MARIO                                  fidanzato segreto di Filomena

FIORENZO                          spasimante ufficiale di Filomena

CARMELO                           grande amore passato di Concettina

ROSALIA                              moglie di Carmelo

ATTO PRIMO

(La scena: una modesta casa.

In scena: una donna sciattamente vestita e spettinata, seduta a un tavolo con il libro della spesa e una matita, che cerca di far quadrare il bilancio. Di fronte un signore dall’eleganza molto ricercata, il signor Fiorenzo Falasuta)

CONCETTINA:         L’è inütil, sior Falasuta, mi so mia cosa diragh, me fiöla l’è giovna, la gh’ha vint’ ani... Lü, insoma, al gh’ha na certa età.

FIORENZO:              Trentasinc ani, poch sü, poch şo.

CONCETTINA:        Diria poch sü.

FIORENZO:              S’la ma sposa, saria dispost a contentarla in ogni so desideri: völla continuar i stüdi? Ben, mi la faghi continuar.

CONCETTINA:         Ma s’l’è mia bona da fnir quel ch’l’ha pena comincià, la và avanti ’n an ogni dü.

FIORENZO:              Völla na serva, üna, dò, tre? Qele ch’la völ... Vestì, profümi, viagi, mi la contentaria in tüt, proria in tüt. Völla di fiöi? Ben. Sinò gninte.

CONCETTINA:         Völla vegnar a let con lü? Ben. Sinò gninte... La s’na catarés ’n altar...

FIORENZO:              Eh no, quel no.

CONCETTINA:         Al problema, forse, l’è cal lì: lé, vint ani e, lü, trentasinc, poch sü... i è tanti. Ma agh parlarò.

FIORENZO:              Ben, la varda, s’la gh’ha novità, in do e do quatar arivi e in quatr’ e quatr’ òt... la sposi.

CONCETTINA:         Bene. Ma voria mia che in òt e òt sèdas la gh’és da fnir mal. Adès al vaga, e al seguita mia vegnar avanti e indré tüt al dì con mila scüse, sinò am la spaventa.

FIORENZO:              (uscendo) Am racomandi...

CONCETTINA:         (rimasta sola) Certo ch’al saria an bel partì: origini nobili spagnole, miglunari... e tonto. I òm coi bèsi, s’i è mia tant fürb, l’è mei.

                                    Che vita, pütei, vardè coma son ridota: al marì ch’l’è sempar in cerca ’d n’ocüpasion bona, do fiöi, al masc ch’l’ha fnì da stüdiar e al spèta d’andar via soldà – ma laorar, pìo -, la fiöla pó con la scüsa da stüdiar la fà gninte dla matina a la sera...

(Entra l’amica Bigia)

BIGIA:                        Cosa gh’è ’t da brontolar? ’T a gh l’è sempar con tüti e con to fiöla, pó... la va a scöla! Cosa vöt ch’la faga? ... Ma che sonadora!

CONCETTINA:         Ma chi, la Filomena? Ma s’la fa gninte: la va avanti ’n an ogni do, l’è atarchè buna ad magnar e ’d mümiar cla spurcaria... al “ciingù”.

BIGIA:                        Ma no al ciingù, as dis al chewingum! As conos ch’at sè mia agiornada!

CONCETTINA:         No, a giornada ho şà fnì, son stüfa dop trent’ani. Adès, di ch’a laora cal pelandron da mé marì.

BIGIA:                        Ma s’l’è acsì bun ch’a ’t agh faresi na casa in cò.

CONCETTINA:         Ma sì, l’è bun... l’è an bun da gnint... e dal bun, credam ta ’n magni poch. Al gh’ha al bras cürt e men al sgòba e püsè al bef, e quand al bef agh vegn cla mania ch’al gh’ea da pütel, quela da esar an gran cantante d’opera.

BIGIA:                        Mei an marì stras che esar sensa marì come mi... A ’t ricordat, Concèta, quand andaam a spigolar? A cül büşon dla matina a la sera?

CONCETTINA:         S’a ’m ricordi? Che vita ch’ema fat... epüre a seram sempar content lostes, anca s’a gh’eam gnint. Mi so mia, i gioan adès i gh’ha tüt epüra i è sempar malcontent listes.

BIGIA:                        Ma ti at sè sempar polèmica... ma dai.

CONCETTINA:         Ti at parli acsì parchè ’t gh’è nè marì e nè fiöi.

BIGIA:                        Veh, Concèta, at ricordat quand at gh’evi da scapar da casa con Carmelo? Dim la verità: a ’t seri propria inamorada...

CONCETTINA:         Valà, Bigia, a sera tant inamorada, ch’a ’m ricordi pü che facia al gh’ea. Ah, Bigia, as ved ch’at sè ancora na signorina e at pensi sol a l’amor.

(Entra Filomena con i quaderni sotto il braccio masticando gomma americana e rivolgendosi alla madre…)

FILOMENA:              Ciao mami.

CONCETTINA:         Oh ve, a ghnè uno cal turna ala greppia!

BIGIA:                        Ciau Filumena.

FILOMENA:              Buon giorno signora Bigia.

BIGIA:                        (risentita) Signorina, prego!

FILOMENA:              Oh scusi signorina. A proposito guardi che ho visto il signor Luigi con il motorino che sta facendo delle vasche, credo che la stia cercando, o sbaglio?

BIGIA:                        Cercam mi? Ma ti ta schersi. A pruposit scusem tant ma gu al lat in sal foc… l’è mei ca vaga a ca. (esce con una certa fretta)

CONCETTINA:         Va sla va, la par an spusul.

FILOMENA:              E’ mami il cuore non invecchia.

CONCETTINA:         Dai putleta, parla cuma at magni, sa tant a ghè  nisun in casa ad furest, e lasa li par piaser ad mumiar al cingu…. al ceingum.

FILOMENA:              Ma tzè mia mama chi glà tuti i student? Al iuta al sarvel a pensar!

CONCETTINA:         Ades capisi parchè la va mal: par pensar ghè al cingo!…Ma fam vedar ben, am par cat gabi dal blet, cusa ghet in ch’ioc li?

FILOMENA:              Ma gnit….ma gnint.

CONCETTINA:         Gnint? Va che du brut oc cat ghè, as pol saver in du tzè andada? A pruposit è gni al sur Falasuta a cercat. Sarà mes’ura clè andà via.

FILOMENA:              Ma dai mama sempar cla fola, tal sé c’am pias mia, a l’è vec e dur, e pu quant al camina par cal gabia an pal in dal cul.

CONCETTINA:         Sioca, a l’è fin e educà, e supratut al ga dla lira.

FILOMENA:              Ma mi dla lira man faghi gnint, mi a voi tor uno c’am pias a mi anca slìè in buleta.

CONCETTINA:         Si dla lira a tan fè grinte… a tat n’acurcarè quant at sarè spusada. E si ca tal sé che fadiga u fat a tirat su ti e tu fradel cun la lira c’am daa cl’idealista mes suprano at tu padar.

FILOMENA:              Mama, cun ti as pol mia parlar, a tzè trop indrè.

CONCETTINA:         (risentita) Varda ad daghi gnanca risposta, sinò duvria mulat na papina, e go mia voia at scenade. (prende la borsa della spesa) Varda ca vaghi a far la spesa, s ti intant prepara la taula a lavat cla facida li.

                                    (uscendo) A pruposit va ga da vegnar al marangun a purtar la sega ca ghè al taul sop, e la dit tu padat cac pensa lu a spersar le gambe.

(Esce. Entra Mario, il fidanzato segreto di Filomena, con fare circospetto. I due si ragazzi si abbracciano)

MARIO:                      Vè, u pungà tu madar fin ades par puder vedat. Dam almen an basin.

FILOMENA:              Maiu caru, sta tenti che sa riva an qualcun a sun ruinada, at savesi che vita ca faghi!

(Bacio frettoloso ed un tentativo di abbraccio da parte di Mario non corrisposto)

FILOMENA:              Lasam star par piaser, sa svet me madar a iè mandule. Tal sé cla spol mia vedar cun tu madar da quant le sé date cla man at pache su al lac.

MARIO:                      Ve, ma che culpa a ghem nualtar se le nostre madar le gà al murbin? A svulem ben, e in fund a sun n’om: cuma a faghi?… Dim cuma faghi?

(Entra in scena Fiorenzo)

FIORENZO:              Buonasera, a sun ghi a purtar la sega. U incuntrà al marangun. Ma ti cusa fet chi Mario.

FILOMENA:              Lu, cusa fal chi. Tute le scuse iè bune par vegnar chi a rumpar.

FIORENZO:              Rumpar cosa, stac sempar csì atenti.

MARIO:                      L’è mei ca staga atenti dabun, senò ac rumpi mi quel.

FIORENZO:              Malducà, screansà, sul parchè al ga i muschi al cred da metam paura, ami,  a mi ca sun ‘n Falasuta… (scappa)

FILOMENNA:           Mariu caro, al sarà mei cat vaghi anca ti sinò… ac mancaa sul lilù.

MARIO:                      Ades basta e scultam an mument: incò u fat dumanda par andar in di vigii, e cun le racumandasiun a go bune speranse ch’im toga. Alura at vedrè che s i tui im vol mia at porti via, at rapisi cuna i fa quei da dla su.

FILOMENA:              Magari Mariu caru. A sun tant stufa da sta situasiun; figurat che me madar la vol tacam cal brut cancar at Fiurenso, sul parchè al ga al purtafoi pien e al cunt in banca.

MARIO:                      Cerca at purtar pasiensa ancora an po’.

(Entra in scena Angelo, il fratello di Filomena)

ANGELO:                  Oh varda vè giulieta e Rumeo: “il grande amore”. Vardè ca ghè la vacia in arivo. (e poi rivolto a Mario) E ades cicio fora al pachet a dle stise ca t’a m’è prumes.

MARIO:                      Dopu, dopu. (Esce dopo aver sbirciato fuori dalla porta)

ANGELO:                  Oh andema ben. Ma che client anca cal lilù. Ma che gabia at mat. Am vet l’ura d’andar via a suldà.

FILOMENA:              Magari fosal at dman!

ANGELO:                  Ti tasi cretina, sinò mi a fac la spia.

(Nel frattempo entra Concettina con la borsa della spesa)

CONCETTINA:         Oh chi du chi iè sempar dre quistionar… I vist vostar padar?

(Leonzio, il marito chiama da dietro le quinte)

LEONZIO:                 Angelo, vegni fora cun la chitara ca ghema da far na surpresa a tu madar.

(Si sente cantare un coro con la voce di Leonzio che si stacca dagli altri)

CONCETTINA:         (Va verso la porta e dice) Oh ve, set sa cot?

(Il coro cessa ed entra Leonzio col sorriso sulle labbra)

LEONZIO:                 Signori chi vedo? Mia moglie la serena incantatrice dla riviera delle ponghe!  (Concettina e i figli lo guardano un po’ incuriositi) Va la ca schersi; epura sun ma sta tzi sincer cume incò, anca se u cucà an qual piculin, a go dle bele nuità.

CONCETTINA:         Andem ben alura, quant ‘t parli ‘t nuità ‘tghè sempar an qual afari sbalà. Ma ricordat che al me magutin tal tuchi mia, parchè l’è par i me fioi. Par fari fnir da studiar e dac na pusisiun. T’al sé cl’è al frut da chi pochi risparmi di me vec, e guai a ti sa ti tuchi, ‘t cavi i’oc. Parchè dismengat mia che me madar l’era na teruna, e Concettina la mola mia: inutil tentar!

LEONZIO:                 Ma tira fià, t’am lasi gnaca parlar.

ANGELO:                  Al ga ragion me padar, at pari propia na teruna!

CONCETTINA:         Ben sa sun na teruna mei: sangue caldo e principi sani.

FILOMENA:              (Rivolta al pubblico) L’è inutil cun le as pol mai ragiunar.

CONCETTINA:         Tuti centra a ghiò, na povra dona la pol gnanca parlar. E ti Leonsio sega cla gamba li putost…. Ma no valà a l’è mei ca magnema sinò chi a vegn fret anca la salata!

(Si apparecchia la tavola, Leonzio canticchia, Angelo legge un giornale entrambi seduti a tavola, le vivande vengono prese da dietro la scena, e seduti tutti si comincia a mangiare)

LEONZIO:                 Che bisteca dura.

CONCETTINA:         Ma no clè mia dura. (rivolta al pubblico) Proè a tastar, sentì (e la fa assaggiare a qualcuno del pubblico)

LEONZIO:                 No, no l’è propria dura.

ANGELO:                  Tal ricordat mama quant ap papà e la nona i ghea su la premiata “macelleria Scannavacca”?!

LEONZIO:                 Alura si cas magnaa dla caran tenera, e cota al sangue par ritemprar al fisic e far cresar i globuli rus.

CONCETTINA:         Che rasa, a lè mei ca tasighi! (rivolta al marito) Ti pu…

LEONZIO:                 So cosa ‘t vo dir. Ma sa sem falì l’era mia parchè le bistecche a i’era dure, ma sul parchè mancaa i client.

CONCETTINA:         E parchè a mancaa i client? Testun.

ANGELO:                  Quel al so anca mi: parchè la nona la vendea (declamando) “la carne con la goccia”. Puarina la gea sempar la gusa al nas e la gla daa a sura ai clienti.

CONCETTINA:         L’è vera, la ghea al rafredur cronic, e pensar ca ghea dit: “u tat curi al rafredur u stuca ‘t serar butega”. L’è mia guarida e nuatar sem falì!

LEONZIO:                 Varda mia ‘t lasi dir tut quel cat vo ma lasa star clà buonanima ‘t me madar.

CONCETTINA:         Si, si, lasla pur star la in du l’è.

LEONZIO:                 ‘T po dir tut qual cat vo ma me povra madar l’era na santa dona.

CONCETTINA:         Varda Leonsio, nisun pusè che mi a gà piaser cla sia “santa”.

FILOMENA:              Ma mama cusa disat.

LEONZIO:                 Vostra nona l’era na gran dona, buna, fina e d’urigini nobili. Prima da spusar al me poar padar, Giuachin Scannavacca, a l’era na De Pusa: De Pusa Filumena. La m’a sempar vulì an gran bene la m’a tirà su che mei da tzita a spudea mia.

CONCETTINA:         Quel lìè vera. Puareta, quant as sema maridà parea cla mes regalà an tesor… oh si si l’ha ma tacà na pataca da ridar; da quant a mlu tacada al col lam tira tans zsu ca sun quasi rasotera.

LEONSIO:                 Par piaser lasa intat al ricordo ad me madar cla sa lasà an patrimoni ad nobiltà e ‘t signorilità ineguagliabile.

CONCETTINA:         Leonsio, varda l’unica ca eredità quel da tu madar a lìè tu fiola, l’à eredità al num: Filumena. A nuantar s’è restà sul al De Pusa!

LEONZIO:                 ‘T perduni par quel cat disi parchè a gu mia voia ad rugnar, e pu a go da cuntaf la nuità: “il grande affare”!

ANGELO:                  Chisà che afare…

LEONZIO:                 Stamattina s’era al mercà, tal sé l’è giuedì, ben ho incuntrà an sicilian, an tipo distint cal m’a ufert da cumbinar an gran afare.

ANGELO:                  Chisà che scoperta.

CONCETTINA:         Ben spuda fora ca sentema.

LEONZIO:                 Inuma: na partida d’arloi d’or… e pensa i custa sul siemila franc l’un. L’è propria n’afare cari mii, ‘c n’a mila d’iarloi e in poc temp adventema siur!

CONCETTINA;         (rivolta ai figli) Pudlet, mi tasi, rispundic uatar ca dzì ca tasi mai: sa parli sciopi! Questo l’è al colmo. Ma dim cusa fet cun mila arloi mat?

LEONZIO:                 Ma cusa ghet, a set gnida mata? “Non hai il senso degli affari”

CONCETTINA:         Leonsio, la Cuncetina “non molla la lira”.

LEONZIO:                 Cusa ghet Cunceta, t’u mai vist tzì agitada. Ad ogni modo prima speta ‘d cunusar cla pesuncina che pu tadi la ga da vegnar chi par far anca la tu cunusensa.

CONCETTINA:         La Cunceta la mola mia, a voi vedar nisun, par incò ‘cnu vì bastasa.

LEONZIO:                 Ben ma cusa ghet al simur?

CONCETTINA:         A ghè ca sun stufa ‘d laurar e da far la cretina: chi ghè nisun ca m’a sculta.

ANGELO:                  La taca la lagna. La vitima, la santa e martire e nuatar i su carnefici. Scultam ben mama, chi è ca ta dmandà da mandas a scola? A tzè ti l’ambisusa, par cun mio l’era mei ca fos andà a laurar, almen gavria mia vi da far tuta cla buleta c’u fat in ch’iani chi da scola, quant par pudem tor le stise o al gelato andaa avanti e indrè da Mantua a pe par sparar an qual centino.

LEONZIO:                 Angelo. An po’ ‘t rispet par tu madar e tu padar.

ANGELO:                  Va ben, va ben. Meno male ca vaghi a suldà al mes quen.

CONCETTINA:         Si, si ma ‘t gnarà in ment tu madar. Speta, speta che al sergent al ta sbata i’uin cul Marsala par tirat su la piturina…

FILOMENA:              Ma dai mama, l’è mia che lu l’abia vulì criticat; l’è sul cl’è in dl’età dla stupidisia.

CONCETTINA:         Sal sumiglia a tu padar l’età dla stupidisca par ades l’ac pasa mia. Ma ti putost pudleta, u incuntrà al siur Fiurenso e al m’a dit c’at tzeri in dolce compagnia.

FILOMENA:              Compagnia ‘d chi? S’era chi da par mi ca parciaa la taula.

ANGELO:                  Ben, ben, mi a vaghi fora. Chi dentar ghè tropa tensiun e mia besi.

CONCETTINA:         E’ no belo ades al voi saver da ti, dato c’at tzeri in casa. Sul quel dopu ‘t po andar fora cun la tu chitarina e chi t’a visto t’a visto…

ANGELO:                  Ma si, sun sa stuf: la tu putina la fa i’oc dal pes sul in sla riva a Mario, a cal bel cul algar da Mario!… Tant lilù al m’a gnanca dat le stise.

(Esce canticchiando con la chitarra a tracolla)

CONCETTINA:         (sconcertata) Questa l’è bela. Ma ricordat: Mario mai! Putost ‘t cupi! In clà casa la ta gandrè mai, sinò ‘t voi pu’ vedar.

LEONZIO:                 E quel ca pensi mi cuntal gninte? In cla casa chi sun propria pan e furmai… magari quel vert cui bec!

CONCETTINA:         E dil al tu parer, sentema quel cat ghè da dir da nof.

LEONZIO:                 Mi sarò n’om da poc e quel ca dighi al cunta gninte, però mi ‘m par che la putleta la gabia al diritu da sciegliar le al su om. ‘T vedi che vita ca fema nualtar, e par furtuna cas sema spusà par amur.

CONCETTINA:         Propia quel vulea dit: spusas par amur ‘t resta sul al saur! Varda che bela vita, ‘t vo metat a laurar ades cle ura d’andar in pensiun.

LEONZIO:                 S’ù mia catà prima la sarà mia culpa mia. E si ‘n sun data da far. U cercà da tute le part… e pu talsè clè na vita ca sun iscrit in dle liste ‘t culucament.

CONCETTINA:         Ah tè cercà! A tat ze dat da far: ogni smana ‘t ghè n’afari nof, giust par perdar di besi, par fat fregar. Ades pu ‘c mancaa anca la partida d’arloi mat!

LEONZIO:                 Speta, speta, ‘t vedarè che persuna ‘t fiducia ‘t farà cunusar tu marì.

CONCETTINA:         Sperema ben…

LEONZIO:                 Oh, mi vaghi a let a far ‘n scaves. Quant a vegn cal sciur d’iarloi ciamem e ‘m racumandi tratel ben, cun ‘n cert riguard.

(Esce e la figlia tenta di uscire a sua volta)

CONCETTINA:         Si, si, mia preocuparat ‘c pensi mi. E ti Filumena in du scapat, vegni chi ca go ‘t parlat a quatr’oc. Filumena!!!

FILOMENA:              Uffa cusa vot ancura sunadura, al so cusa ‘t vo diram, ma mi al me Mario al lasi mia!

CONCETTINA:         Senti, a voi mia cridar, ma dim: par ti ela propria na roba seria? Parchè a mi an pias ne’ lu ne’ la su famiglia… e pu’ l’è anca an bun da gnint. Ecu!

FILOMENA:              Cusa vot saver ti mama d’amur, mi credi che la tu vita la sia stada sul che an bruntular. Cusa proat quant al papà ‘t vegn vicin? Mi credi che sat ghesi ‘t pruar quel ca provi mi vicin al me Mario ‘t saresi sempar mia ‘tzi cativa. Mama, ma ti set cusa vol dir ben?

CONCETTINA:         Mi ‘m par c’abia dimostrà da saver cusa l’è al ben: af voi forse mia ben a ualtar? E mia sul parchè a vu mis al munt , ma parchè cerchi con tut al cor d’instradaf ben.

FILOMENA:              No mama, a tè mia capì…

CONCETTINA:         Ma si, u capì, u capì… varda incò sun in vena ‘t parlar…

                                    ‘T ghe ‘t saver che mi da putleta a ghea an pretendente, an sicilian, an gran bel om, cun du bafi e na parlantina. Ea pers la testa al punt ca ghea da scapar via da casa.

FILOMENA:              Dabun? Ta mlè mai dit. E cum ela finida?

CONCETTINA:         E cuma vot cla sia finida, tà fat, a sun chi: ecu cum l’è finida! ‘N dispiasea par me madar cla vulea mia e mi l’ho scultada, parchè mi l’ascultaa me madar. Forse u fat mal ma ‘m sun mai pentida, e si ‘n par d’aver pasà le mie!

FILOMENA:              E parchè la nona a vulevla mia?

CONCETTINA:         Ma talsè l’era una da chi tarabascan… a l’era gni su cun l’acqua alta.

FILOMENA:              E me padar?

CONCETTINA:         Tu padar a l’è gni tant temp dopo. Al mè piasì parchè l’era educà e bun. Ghea tante speranse, tanti sogni: savea mia cl’era an bun da poc, an sugnadur... ma però al balaa tantu ben al valser.

FILOMENA:              Ecuma ‘s ciamaal al tu pretendente?

CONCETTINA:         Ma, ‘m ricordi gnaca pu’. Però sun sicura c’as ciamaa mia Mario… speri c’at faghi giudisi: s’at vedi ancura insiem ‘t vè pu’ fora, et capì?

FILOMENA:              Va ben mama fem an patu: mi a m’impegni d’incuntraral pu fin cal ga mia an post sicur, però dopu t’am dè la tu parola ca t’am lasarè libera da spusar al me Mario sensa vardar la su famiglia.

CONCETTINA:         Va ben, va ben, tant lilù prima c’al cata an post…!

FILOMENA:              Mi vaghi in camera mia a studiar in pace.

(Esce Filomena e Concettina si mette a riordinare la casa. Bussano ed entra Fiorenzo)

FIORENZO:              Siura Concetina.

CONCETTINA:         Cusa fal ancura chi?

FIORENZO:              Ghe chi fora an siur c’al serca la su ca. L’è an meridunal… Al sarà mia n’atar pretendente dla Filumena?

CONCETTINA:         No, l’è al pretendente dal me magutin! Ma siur Falasuta, lu le scuse par vegnar chi a ià cata propria tute!

FIORENZO:              Ben mi vaghi fora, sla ga bisogn l’am ciama pura, mi sun fora a purtada ‘d vus.

CONCETTINA:         Si, si… su…. dai al vaga.

(Esce Fiorenzo. Bussano e da fuori…)

CARMELO:               Iè pemmesso? Posso enctrare?

CONCETTINA:         Oh a ghè al terun d’iarloi: a nualtar du dritu, a tè catà pan par i tu dent.

                                    (e rivolta alla porta) Avanti, avanti…

(Entra Carmelo e Concettina stupita fa qualche passo indietro)

CARMELO:               Buona sera, bacio le mani a vossia.

CONCETTINA:         Carmelo?!?!?!?!

CARMELO:               (posa la valigia legata con lo spago, estrae dal taschino il fazzoletto, lo appoggia per terra e si inginocchia) Cuncettina, quanto te ceccai!

CONCETTINA:         Epura, an sun mai muvida dat chi. A tu spetà ‘tzi tant, at ricordat la tu prumesa?

CARMELO:               Come potrei dementecare? Ma una serie di ciccostanze, la vita… e poi in quale periodo rimasi offano di pactre e di mactre.

CONCETTINA:         Ma dai Carmelo, anca sa tzeri restà orfano a tzeri sa bel disgnalà a vintisinc ani! E mi u fat tant da cal sigar part ti…

CARMELO:               Lo sbaglio fu ttuo Cuncettina. Pecchè nun fuggisti cun mia allora? Te ricordi quanti t’amai?!

CONCETTINA:         S’am ricordi… ma chisà s’at seri sincer: mi t’ea credì quant fora porta Giulia t’a mei fat isnuciar vicin a ti e ta m’ei dit….

CARMELO:               Ricoddo, ricoddo, te feci dire: innanzi a su cielo e stu lagu, iura che me aspetterai, che sarai la donna mia, fedele cume na sposa pe tutta la vita!

CONCETTINA:         E fedele a sun stada, par du ani tu spetà, ma quant u vist  c’at rispundei gnanca pu’ a le me letere, ‘m sun rabida, e al prim ca mè capità, a lu spusà. E u fat anca an bel afari!!!

CARMELO:               Ma che sposassi quel tipo che conobbi al meccato?

CONCETTINA:         Si propria quel, cal papavar li, e nu pasà ‘t cote e ‘t crude; l’è mia catif ma l’è cume ‘n putin.

CARMELO:               Davvero?… Nu Picciuotto?

CONCETTINA:         A l’è cal ga poca voia ‘t laurar e al cret a tut quel chic dis, figurat ca sema sza falì an muc ‘t volte. Ma lasem perdar: parlam da ti, cus’et fat in ch’’iani chi? I tui cum’ei mort?

CARMELO:               Il lotto fu fatale!

CONCETTINA:         Cume al lot?

CARMELO:               Si vinsero al lotto, un tenno secco, e fu fatale. Si fecero una pappata gigante e morirono d’indiggestione. Da troppo tempo il loro stomaco era semivuoto, e si papparono tutto il tenno. Io ero lontano allora, quando mi ficero sapere della vincita, ma quanto tonnai non trovai più nessuno, ne famiglia, ne casa, nulla de valore, ma solo dolore, Cuncettina. Io ci facevo conto su quei soddi, per tonnare e per rapitti, anche con la volenza Cuncettina. Ma come facivo io che non riuscivo neppure a fare un pasto tutti i iurni?

CONCETTINA:         (rivolta al pubblico) Ah, tuti a mi im capita i lauradur!

CARMELO:               Cuncettina non ingannatti sul conto mio, io lavoratore suggno, nun de braccio che fatica iè, ma de mente. Uomo intelligente e grande amatore! E pure te rimasi fedele: io nun me spusai Cuncettina… e in questa valigia tutti i sogni miei ce stanno.

CONCETTINA:         Verament a go al suspet c’ac sia d’iarloi. Ma lasem perdar. Che piaser rivedat Carmelo, atzè sempar an gran bel om, e pù l’è sempar an gran piaser par mi sentar parlar la lingua da me madar.

CARMELO:               Sempre lo dissi io che questa mia, lingua matre iè!

(Entra Leonzio)

LEONZIO:                 Buna sera siur De Vincenzo. Ma Cuncetina, parchè m’è mia ciamà? E si ca tlea dit, ma vedi ch’i sa fat cunusensa.

CARMELO:               Signore mio, parenti ci trovammo.

CONCETTINA:         (balbettando un po’ confusa) Ma si… be insuma…

LEONZIO:                 Ma dabun? Ma cume?

CARMELO:               Cugini simmo, parenti per patte de mactre.

CONCETTINA:         (sottovoce) Cusa disat carmelo, ma che intensiun a ghet?

CARMELO:               Taci Cuncettina, l’amore tonnò e m’infiammò tutto.

LEONZIO:                 Gal dl’infiamasiun? Ghè gninte d’ mei dl’oiu ‘d vaselina.

CARMELO:               Che, olio de vasellina? Ma voliamo schezzare? Io me curo col peperoncino rosso, prodotto genuino e nutriente della terra mia.

LEONZIO:                 (attratto dalla valigia) Siur De Vincenso èi i’arloi?

CARMELO:               Cettamente.

CONCETTINA:         E’ no Carmelo, ‘t vurè mia vegnam a ciavar propria a mi!

CARMELO:               Ma che stammo a dire fesserie? Questo se tratta de un vero affare che vollio concludere con questo siggnore, che amici dobbiamo deventare e magari soci…

(Carmelo prende sotto braccio la valigia e mentre esce con Leonzio gli mette una mano  sulla spalla facendo le corna. Concettina rimane in scena mentre si chiude il sipario)

FINE PRIMO ATTO

SECONDO ATTO

(In scena solo Leonzio, seduto al tavolo scuote il capo con fare sconsolato)

LEONZIO:               Mha.

(Entra Bigia)

BIGIA:                      Cun permes. Ciao Leonsio, ghè mia la Filumena?

LEONZIO:               No.

BIGIA:                      E la Cunceta, cuma stala?

LEONZIO:               Cara la me Bigia, cusa vot cat diga. Quela la a l’è an po’ ‘t temp cla capis pu gninte. In cla casa chi ghè sempar di sinc e quindas.

BIGIA:                      Ma varda che se le robe le va mal, e mia parchè mi a voia ficar al nas in di tu afari, a l’è anca culpa tua.

LEONZIO:               Cusa intendaresat dir?

BIGIA:                      Ti cume om ‘t sè sempar sta trop bun, e al pruverbi al dis: chi è bun l’è anca cuiun. A dle volte cun la muier agh vol pusè energia!

LEONZIO:               Energia? Ma sa paghi ‘t cle bulete tant salde a la Bresciana....

BIGIA:                      Ma cus’et capì! Cerca da esar pusè om e mia lasat sempar cumandar.

LEONZIO:               Mi sun mia cusa dir, a sun mia bun ‘t druar le brute manere, e ‘m senti sempar umilià in tut quel ca faghi. Ades pu a l’è ‘n po’ ‘t temp che chi a ghè sempar burasca, a ghè mai ura ‘t magnar, e pu’ la Cunceta l’am trata cume sa fos al su stras da pe’.

BIGIA:                      Ma tat n’acorsat ades? Saria ura cat versesi i’oc e ca tat vardesi daturan.

LEONZIO:               Ah quant mai Bigia tu mia tolt ti, forse saria andà mei, avria fat sens’atar pusè furuna.

BIGIA:                      Ti a tè spusà la Cunceta parchè l’era na bela tenca, e mi purtrop sun sempar stada ‘n po’ rachia.

LEONZIO:               Stà mia dir atzita Bigia, a vardarat par al tu vers ‘t sè mia da butar via.

BIGIA:                      L’è sul che nusun al l’ha ancura catà...

LEONZIO:               Cosa?

BIGIA:                      U bela, ma al me vers giust!

LEONZIO:               A gò idea cat gabi ragiun Bigia. Ma la Cunceta però la gà at chi fat anca le, ca su pu’ cusa dir. A l’è svampida, ura l’è alegra, ura l’è rabida: ca sia la menopausa?

BIGIA:                      Ah poar Leonsio, a t’am fe tanta cumpasiun. A pruposit cal sicilian la el auncura a Citadela? Ad esar sincera l’è mia cam piasa tant. Sta tenti Leonsio cat ciava mia...

LEONZIO:               Ma cusa gal da ciavam. Mi am par che cun i’arloi al sia n’afari ‘t chi bun. E pu’ l’è na persona tant gentile cun tuti, cun me muier pu’ al ga ‘t cle finese e n’educasiun...! ‘S vet chiè pripria dal stes sangue, mia par gninte iè cusin, e ‘t vedrè che scaplada ‘t besi cal farà vegnar in ca mia.

BIGIA:                      Mi su mia cusa dirat, fa qual cat vo’, ma serca da star atenti: al dì d’incò ghè tanti brut element in gir che... bè insuma ta mè capi.

LEONZIO:               Veramente u mia capì comunque...

(Entra Filomena)

LEONZIO:               Ecu la Filomena. ‘T saluti Bigia. (Esce Leonzio)

BIGIA:                      Ciao Filumena.

FILOMENA:            Finalmente signorina Bigia.

BIGIA:                      Cusa ghet pudleta ca ta mè mandà a ciamar in presia: sta mal tu madar?

FILOMENA:            Magari la fos malada, saria mei, almen savria cuma curarla, ma tzita ‘s sa mia cu sla gà. L’è ringuanida almen ‘t dies ani, l’è sempar dre cantar, e pu’ l’am dis anca pu’ gninte sa vaghi fora con Mario.

BIGIA:                      Alura cusa ghet da lamentarat slè cambiada in mei?

FILOMENA:            Signorina Bigia, la serca mia da svicular in dal discurs, le la sa ben cusa m’intensi, vera?

BIGIA:                      Verament mi su mia cusa ta t’intendi ‘t dir sa ta ta spieghi mia.

FILOMENA:            Mi...mi a vuria sul saver na roba...: cal tipo la... Carmelo, eral u no al murus vec ‘t me madar?

BIGIA:                      Cara la me putleta, parchè g’al dumandat mia a tu madar, che dal bun sens la gnà fin trop. Filumena sta mia tant strulicar e serca da divertit cun al tu Mario, che ch’iani chi i turna pu’.

FILOMENA:            No signurina Bigia, cle risposte chi l’em sudisfa mia trop, parchè a sun mia pu’ na putina e serti fat gavria al diritu ‘d saveri. Tant pu’ clè tant an brut periodo ca cridi fin cun Mario.

BIGIA:                      Ma varda, ad esar sincera la troi tant cambiada anca mi, tu madar, però ‘t dirò che questa l’è la vera Cuncetina, sempar alegra, sempar cuntenta. E pu’.... ben l’è vera: Carmelo l’è sta al su prim murus.

FILOMENA:            L’u dit mi, a m’al sentea cl’era acsi.

BIGIA:                      Va pian Filumena a giudicar tu madar.

FILOMENA:            ‘M piasaria saver tut.

BIGIA:                      Ghè poc da dir, e tant da capir, parchè i fioi i pensa che i genitur i sia nat acsita, invece iè sta giuan anca lur, cun tute le su debilese e par tu madar a pensi che Carmelo al sia stà cume la di le: il suo primo grande amore!

FILOMENA:            Alura, sl’era atzita inamurada parchè ela mia andada via cun lu alura, invece ‘t fas cumpatir ades? A gu fin paura cla scapa via.

BIGIA:                      Ma cusa disat sioca, sla ga vi la testa da mia scapar alura...

FILOMENA:            Ma ‘s vet che lu ‘c vulea ben alura, se ades l’è turnà a cercarla.

BIGIA:                      Ad esar sincera l’era sa turnà a cercar tu madar, e l’era gni a casa mia, ma mi u fat da tut par faral andar via, parchè tu madar l’era za spusada e l’era in cumpra ‘t tu fradel. Ad ogni modo: acqua pasada la masna pu’.!

FILOMENA:            Sperema ben parchè mi gù poca fiducia ‘t cl’om li. ‘C fa na micia ‘t regai: fiur, ciculatin, e quel c’am fa pusè rabia l’è che me padar ‘s n’acors da gninte, al par an putin.

(Entra Concettina canticchiando, vestita in modo appariscente)

CONCETTINA:      Oh Bigia, cusa fet chi da st'ura?

FILOMENA:            Ben mi a vaghi a far an gir, mama posi andar?

CONCETTINA:      Va là, va là, basta cat sia a casa prest.

(Esce Filomena scambiandosi sguardi d’intesa con Bigia)

CONCETTINA:      Cusa ‘m cuntat Bigia da bel?

BIGIA:                      Mi???? Ti putost!!!! Gu da dit che sa sun chi l’è par tu fiola, l’è preocupada parchè tat cumporti in modo strano. E a vardarat ben a t’è fat an cambiament, ca su gnanca susa pensar.

CONCETTINA:      Che cambiament?

BIGIA:                      Ma ‘t set mia speciada? ‘T pari na putleta! A l’è mei cat faghi giudisi.

CONCETTINA:      Giudisi, che bruta parola. Par na vita cnu vì e cusa gò guadagnà... Ades gu mia voia ‘d verac giudisi. Proa a vardat inturan, a gu mai vi fiur in sla taula, sul dle cambiali al m’ha regalà me marì.

BIGIA:                      ‘T n’acorsat sul ades? L’è mei cat meti giudisi cat ghè du fioi!

CONCETTINA:      Senti, bisogna ca parla cun ‘n qualdun sinò sciopi. Carmelo ‘m turmenta c’am posi pu’: am vol purtar via... t’al giuri su mia se sta volta sun buna ‘d resistar.

BIGIA:                      Ma tzè propria mata.

CONCETTINA:      Ma sa sun mata mei, ma voi mia pensarac, sun mai stada tzì cuntenta. E pu’ cume pot giudicam ti, c’at tzè freda cume ‘n frapè.

BIGIA:                      Mei atzì, putost che na pignata in sal foc prunta a sciupar.

CONCETTINA:      Varda quel c’at disi forse m’al meriti, ma mia esar in colera cun mi sul parchè a go na qual caluria in pu’.

(Bussano alla porta ed entra Fiorenzo)

FIORENZO:           Siura Cuncetina, ghè mia la Filumena?

BIGIA:                      Siur Falasuta, la Filumena l’è mia pan par i su dent, ansi par la su dentiera.

FIORENZO:           Ma cusa disla go ancura ‘n dentin da late: chesto.

BIGIA:                      Forse ‘l ga gnancura i dent dal giudisi.

FIORENZO:           Induinà, braa.

BIGIA:                      Par mi l’ha fat na mania cun la Filumena...

CONCETTINA:      Ma s’as vardes ben inturan... (alludendo a Bigia).

FIORENZO:           Indua?

BIGIA:                      Ma in dla diresiun giusta, ma gal al col ingesà?!

CONCETTINA:      Cal lì l’è tut ingesà.

BIGIA:                      Vegni fora cun mi ca cerchi ‘d disgresarat, sa sun buna.

FIORENZO:           A vegni subit. U mia capì cusa ma speta, ma sun curius.

(Mentre si appestano ad uscire entra Carmelo)

CARMELO:            Buona sera, bacio le mani becce donne.

BIGIA:                      Buonasera, nuatar andem, ma ti pensac ben prima da ciapar cal treno li, che su mia se dopu ‘t cati la cuincidensa par turnar indrè. Ma sa tè decis: buna fortuna.

CONCETTINA:      Ciao Bigia e grasie dla tu amicisia.

(Escono Bigia e Fiorenzo)

CONCETTINA:      Carmelo, Carmelo, quant mai tzè turnà ‘c nei mia mi bastansa dle gate da pelar. Eral mia bastansa esas incuntrà vint’ani fa?

CARMELO:            Cumme puoi pallare cussì Cuncettina? Che simmo nui povveri uommini de fronte al destino? Che simmo noi poveri esseri de fronte ai nostri sentimenti? Concettina creddimi, il fatto di averti cunnusciuta, non è nulla in contronto all’averti ritrovata.

CONCETTINA:      Tasi Carmelo, ti ‘t fè frest a parlar parchè ti ‘t ghè mia ligam. Mi gò marì e fioi, e cal po’ d’unur ca m’è custà na vita ‘t penitensa. Cuma sa ghes da pescar cun fadiga, e pu’ ghes da butar via al pes sul par al gust da buraral.

CARMELO:            Però rimanessi io impiggiato nella recte tua: pescatrice sei, e io suggno felice de fammi pescare da ttia Cuncettina.

CONCETTINA:      Su mia pu’ ti cuma ‘t fe a truar la risposta a tut, propria ‘l su mia.

CARMELO:            L’amore Cuncettina, trova sempre la risposta a tutto! Dammi un bacio te prego, disseta questo mio grande amore.

CONCETTINA:      Parchè, ghè serà ‘l bar?

CARMELO:            Si tutti i bar sono chiusi e le fontane non danno acqua a questo mio grande amore pe ttia. Basta Cuncettina, è ora de finilla: sono due mese che me tieni sulla codda, sta sera o domani al massimo io debbo pattire.

CONCETTINA:      Parchè ‘t pias mia l’aria ‘t Citadela. Vardà ca ghema l’aria buna: a ghè le sansale pusè grase ‘t la pruincia ‘t Mantua.

CARMELO:            Già vendetti tutti gli orologi e ad essere sincero me conviene di andammene. E tu venissi via cun mia? Tu volessi rispettare la casa tua ed io la rispettai, ma ora non puoi più rimanere. Non senti la ventata de ggiovinezza che ci ha riportato questo nostro amore, se questo sentimento può cancellare gli anni pedduti, deve pure distruggere questi ultimi scrupoli. Tutto può l’amore, me fece pure passare un fattidioso dolore sciaticale.

CONCETTINA:      Ad esar sincera la tentasiun l’è forte ma gò anca tanta paura.

CARMELO:            Io te difendo Cuncettina, che temessi il marito tuo, Cammelo non trema, io lo sfido a duello rusticano, io ne faccio un pacchetto e lo spedisco all’estero, dato che quell’essere nun te mericta: alrimenti me ne vado e nun me rivedrai mai più.

CONCETTINA:      Calmat Carmelo, l’è inutil cuntinuar atzita, gu mia pu’ forsa ‘d lutar: u decis, vegni cun ti! Tu dit no vint’ani fa em sun pentida, fore ‘m pentirò dal si d’incò, ma pentiment par pentimenti ‘t digi da si, si, si e si Carmelo... e portam via prima ca cambia idea.

(Mentre si abbracciano teneramente entra Leonzio e li sorprende)

LEONZIO:               A ghea ‘n qual suspet, ma credea mia che le robe le fos a cal punto chi. Quasi quasi credi gnanca a quel ca vedi.

CONCETTINA:      Mei atzita ca t’abi vist, e t’è vist giust. Volea lasat un toc da carta cun do righe, ma ‘m pias mia lasar di cunt in suspes: i me debit iò sempar pagà, dasi cumpres.

LEONZIO:               Capisi mia cusa ‘t disi, dunca mi par ti sarià sta sul ‘n debit? Alura ta schersavi mia quand cume an disco ta ma dzevi sempar che mi par ti sera cume ‘n matun tacà al col!

CONCETTINA:      Cusa crdedeat da esar na preda presiusa, cuma la tzea la povra tu madar. Na rarità dla poca voia ‘d laurar, ciuciadur ‘t piculin. El vera o no cerca da esar sincer almen sta volta Leonsio, cla pol esar l’ultima.

LEONZIO:               Povra Cunceta, a tzè stada propria disurtunada, l’è vera, ma ‘l giuri ca tu sempar vulì ben e ancura t’an voi e sun dispost a dismengam tut.

CONCETTINA:      No, no Leonsio, l’è trop tardi.

LEONZIO:               E ti credat da fnir mei cun lilù?

CARMELO:            Ue, piano piano, qui si sottintende, qui si allude am mmia, qui si allude senza sottintendere. Io uomo d’onore suggnu.

LEONZIO:               Bel unur, a tzè gni in casa mia cun l’imbroi e ‘t vo purtam via me muier: ruina famiglie!

CARMELO:            Al massimo puoi dire che suggno venuto a soffiare nella cenere del tuo focolare già spento.

LEONZIO:               Fora dat chi, che questa chi, cl’at piasa u no l’è ancura casa mia, u almen in sla porta a ghè scrit al me num. E va sufiar ‘t naltra part: fanfarun!

CARMELO:            E’ no me devi dare soddesfazione, che questa offesa grave iè, e me devi chiedere scusa beddo mio...

LEONZIO:               Cusa duvria far vè drito?

CARMELO:            Chieddeme scusa bel siggnorino!

LEONZIO:               Fora prima ca perda la pasinsa dal tut, e ricordat che chesta l’è ancur na casa unurada, e chi ‘s pianta mia bega.

CARMELO:            No quasi me resulta che qui se pianta el becco!

(Leonzio furibondo si avventa su Carmelo ma interviene Concettina a dividerli)

CONCETTINA:      Par paiser Carmelo va via, e cerchè ‘t calmaf. Par vinticinc’ani a sun stada gninte par tuti du, e ades a par ca gabieghi da spartif na bambulina.

Va via ades Carmelo, ‘t mandi a ciamar mi pusè tardi, quand u sistemà tut.

(Esce Carmelo)

CONCETTINA:      (imbarazzata) Ben... mia vaghi a far le valis.

LEONZIO:               Sa pudes far u dir quel par fermat al faria, ma cusa vot cat diga se urmai t’è decis, sat ferma gnanca al penser di tu fioi, cusa vot cal posa far an poar, quasi bec! E pensar che ades ea catà propria da sistemaram ben, cun c’al baretin ca ghè in Vicul Stup...

CONCETTINA:      In dua? In Vicul Stup?

LEONZIO:               Si cume client sicur a gnè pochi, ma u pensà ‘t laurar ben cun al pasagio, specialmente al giuedì e la dumenica.

CONCETTINA:      Varda Leonsio c’ac vulea sul na testa cume la tua... ma dim, che pasagio vot c’ac sia in Vicul Stup, slè stup?

LEONZIO:               Ecu vedat, atzè tarchè buna da scuragiam in tute le me inisiative. Cuminci a credar cl’am vaga mai ben parchè a mè sempar mancà la tu fiducia. Ma dim Cuncetina, m’et mai vulì ben?

CONCETTINA:      Si Leonsio, credi da si. Tant temp fa quant a tù spusà. Alura a ghea tante ilusiun, ma dopu iè stade trope le volte cu spataià ‘t not cun i putin ‘t par mi, intant che ti tzeri a l’usteria a far baldoria. Pu’ quant iè cresì iera sempar in mesa ala strada parchè mi andaa a laurar, ma ti dal laurar piu. L’è par quel ca gu voia d’andar via: a gu mai vi gninte ‘t bel e voi almen ‘n bel ricordo par quant sarò vecia.

LEONZIO:               Al so che i tu sbagli, se atzita ‘s pol ciamari, a iè gninte in cunfrunt ai mii. I me erur, le me robe sbagliade iè cume i monument in dle piase che tuti a ià pol vedar. Ma el par quel ca t’am lasi, dopu ca ta m’è supurtà par vintisinc’ani?

CONCETTINA:      Dunca, mi a duvria cuntinuar a cumpatit cume sempar. Vegnar vecia dal tut, sensa esar mai stada ne giuvna ne felice. Forse l’avria anca fat se le circustanse.... se insuma... ben cerca ‘t capir.

LEONZIO:               Chi ‘t vulea. Sl’era mia par cal poc da bun, ‘t cal disunest li...

(Entra Fiorenzo)

FIORENZO:           Siura Cunceta, èla cuntenta ca vaga a rumar in dal su ort par vedar sa cati an qual bec par andar a pescar?

LEONZIO:               M cusa vot? Fora, forta dat chi, e sat vo di bec va a rumar in casa tua!

FIORENZO:           Oh ma cusa gal, èl za brustul, ma robe da mat! Povra Filumena. (Esce)

LEONZIO:               Cunceta et sentì: i la sa sza tuti! Ma mi ‘c cavi ‘l col a cal terun là.

CONCETTINA:      Ma cusa vot far, si tà scartà anca a suldà. Sa t’at tai quant ‘t peli an pum, se quant ‘t ciapi an qual surac cun la trapula, ‘t ve a mularal fora porta Giulia, parchè ‘t dispias a cuparal!

LEONZIO:               Asi, e ai tu fioi? Cusa ‘c disat ai tu fioi?

CONCETTINA:      Di me fioi al pusè picul atzè ti. Varda, la Filumena a l’è mesa spusada, Angelo al va a suldà e ti a credi cat cambiarè poc. ‘T sarè pusè libero ‘t bear e ‘t cantar cun i tu amic. Putost, ricordat da dac le vitamine ala Filumena in autun e in primavera.

LEONZIO:               Si, si, ac pensa al vigil a dac le vitamine ala tu Filumena.

 (Entra Filomena)

FILOMENA:            L’è inutil ca t’insisti paà, urmai l’è decisa. L’ha pers la testa: l’è gnida vecia  e mata. Ma ricordat mama, che sat vè fota dat chi, am dispias ma mi ‘t perdunarò mai, mai!

CONCETTINA:      Pretendi mia ca t’am perduni, però cume dona almen ca t’am capisi. In cla casa chi dal scandalu a nu mai dat, e l’è par qual cu decisa d’andar via. Varda Filumena, am senti cume na fevra ados: su mia sle rabia, u delusiun, u fantasie dna vecia mata, ma u decis e urmai a ghè gnint c’am ferma, ades bisogna ca vaga.

LEONZIO:               Dopo tante bale cu fat, mi a gò almen ‘n po’ d’esperiensa... ‘t vedarè che ‘dman a tlè sa squasada.

CONCETTINA:      Pol daras, ma vedat, ‘t man l’è tardi parchè mi a vaghi mia stasera.

(Esce Concettina ed entra Angelo e con fare sorridente...)

ANGELO:               Ueila gent: alegar, alegar!

FILOMENA:            A ta glè propria la facia da stupit!

ANGELO:               Ma parchè? Ma che face ‘t funeral. Cus’è sucesa ancura che mi so mia.

LEONZIO:               ...A ghè ca restem nualtar tri gat! Tu madar l’è drè cla parti cun... a voi gnanca numinaral. Varda, sa fos mia parchè am fa senso al sangue, l’avria za masà!

ANGELO:               Ma èl tut li? Oh ma alura, alegar, alegar, ca sistemi tut mi.

FILOMENA:            ‘T fè prest ti a sistemar tut, cun na sunadina. Ma pusibil c’at sii cresì sul parchè ‘t porti le braghe lunghe. ‘T gandrè via a suldà.

ANGELO:               Che gnola c’at tzè Filumena, ‘t ghè propria num e patria. ‘C vol dla testa a far le robe, e mia par vantaram u sistemà tut mi.

FILOMENA:            Cume, spiegasal anca a nualtar.

ANGELO:               Semplice, prima ‘s fa la diagnosi, pu’ ‘s fa la cura. La mama l’ha ciapà ‘n culp ‘t sul, e alura ag vol na bela docia freda.

FILOMENA:            Si e an bidè calt! Ma tzè prorpia stupit dabun.

LEONZIO:               Pusibil che ualtar du gabieghi sempar ‘t rugnar, anca in di mument cume questi?

ANGELO:               Lasa ca pasa mia tant temp e pu’ ariva quel ca met a post tut.

FILOMENA:            Quant ‘t parli ti ‘t pari la setimana enignistica: ‘s capis gnint.

ANGELO:               A  ghè mia temp par spiegar tut.

(Entra Concettina)

CONCETTINA:      Angelo, mi....

ANGELO:               Ve mama, a ghet mia ‘n milano da daram.

CONCETTINA:      L’è mia sabat incò, a l’è mia giuran ‘d mancia.

ANGELO:               Ma dato che ti sabat a ta csè mia, u pensar clè mei anticipar la lira.

CONCETTINA:      ...A... a t’lai sa dit?

ANGELO:               Anca se me surela la dis ca sun stupit, a l’ea za capì par me cunt. E ‘t dirò anca, scusam mama sa tu fat rabir.

CONCETTINA:      (abbracciandolo) Caru, caru al me umun!

(Entra Fiorenzo)

FIORENZO:           Siura Cuncetina, a ghè na siura chi fora ca la cerca.

ANGELO:               No, no: l’am cerca mi. Papà, Filumena, gni cun mi uatar ca vla faghi cunusar.

(Escono Angelo, Leonzio e Filomena)

CONCETTINA:      Ma ancura chi l’è? El mia andà a pescar?

FIORENZO:           No, u gnancura catà al bec!

CONCETTINA:      Ben, ben al vaga a rumar mei che forse sta volta al là cata.

FIORENZO:           (Uscendo) A vaghi subit.

(Si sente chiamare da fuori)

ROSALIA:               Iè pemmesso, posso entrate in questa casa?

CONCETTINA:      Chi ghè ades ancura?... Avanti, avanti.

(Entra Rosalia in gravidanza con carrozzella e alcuni bambini al seguito)

ROSALIA:               Seggnora, abbeta qui Cammelo De Vincenzo, uodo d’onore, grande ammatore e marito infedele?

CONCETTINA:      Carmelo de Vincenzo da ‘n po’ ‘d temp l’è alugià al San Michel, ma le l’am diga: le chi èla?

ROSALIA:               Io suggno donna Rosalia, moglie fedele e prolifica, tradita, calpestata e pure fosse demenetecata.

CONCETTINA:      Cosa? Ma l’è impusibile quel cl’am dis. Oh mama l’è mei c’am senta, a go le gambe c’am trema... mi a stac mal. Ma ela cisura che Carmelo al sia su marì?

ROSALIA:               Signora mia, che schezziamo? Marito e padre di figghi, e altri 5 gemelli sugnu a casa, le mostro la foto?

CONCETTINA:      No grasi, a ghe mia bisogn.

ROSALIA:               Se consoli signora, non è la prima volta. Ogni tanto lo debbo rencorrere per il contenete che se pedde con qualche femmena. Cammelo mio troppo genneroso iè, grande amatore e prolifico pure, ma sempre uommo d’onore iè.

CONCETTINA:      Cal si prulific a ghe gnint da dir, quel al vedi ben anca mi, ma n’om d’unur no. A l’è an farabut, an ruina famiglie. Oh povra mi, povra le, poar munt: cuma sem ridut mal!

ROSALIA:               Ma se calmi siggnora.

CONCETTINA:      La varda che mi savea gninte, a g’al posi giurar.

ROSALIA:               Le credo seggnora mia, so tutto. Due iurni fa recevetti na lettera da parte de suo figghio Angelo, che tutto me disse. Ma ora ve chiedo: lasciateme l’omo mio.

CONCETTINA:      Par carità siura, a d’iom balurd ‘c no vi bastansa da uno. A sun stada pran disfortunada ma anca na bela stupida a credar a tut quel c’al ma dzea. Ma vuria sul un piaser da le: cl’am lasese dir du paruline al su om.

ROSALIA:               Ma cettamente seggnora, ma me raccomando non me lo strapazzi troppo, che Cammelo mio tanso sensibbile iè e pure delecato de cuore!

(Nel frattempo entra Carmelo sorridente ma vedendo la moglie arretra di qualche passo...)

CARMELO:            Rosalia, moglie desobbediente e pure penniciosa!

ROSALIA:               (esctraendo una lupara dalla carrozzella) Chee, volliamo cambiare descosso...!

CARMELO:            Ma Rosalia che fai? Ma che piacere rivvedetti, te trovai bene de salute. Giusto ieri volevvo telefonatti, ma poi sbadato me dementecai.

ROSALIA:               Andiamo ninni, Cammeluzzo mio, te aspettai fuori dalla potta che ce signo i picciriddi che te vogghiono abbracciare...

CARMELO:            Vengo pure io Rosalia con tia, e... bacio le mai donna Cuncettina...

CONCETTINA:      Speta ‘n mument ca go da dit do paruline Carmelo. La ma scusa siura, a fac prest, dopu l’è tut suo e par sempar.

ROSALIA:               Va bene seggnora mia, me raccomando lo tratti bbene che cammelo mio cuore sensibbile tiene, e bun recordo de voi deve sebbare.

CARMELO:            Aspettami fuori Rosalia, sestema i picciriddi sul furgone, che vengo subbeto.

(Esce Rosalia)     

CARMELO:            Lascia che te spieghi Cuncettina...

CONCETTINA:      Cusa vot spiegar, l’è tut atzì ciar, ma quel cat voi dir mi, si e no t’al capirè par cl’esar c’at tzè ti.... (Carmelo cerca di intervenire...) No tasi. Qaunt ta m’è lasà vintisinc ani fa ta me ruinà la vita, stavolta tè fat di pu’: ta mè cupà!

CARMELO:            Cuncettina non dtrammatezziamo, non esaggeriamo!

CONCETTINA:      Si t’a m’è cupà: davanti ai me fioi e davnti a cal stras da me marì. La me vita l’è sempar stada ‘n spec par tuta la me famiglia, ma ades...!?

CARMELO:            Cuncettina, posso pallare io ora. Posso ceccare de defendermi, pure in tribbunale te lasciano pallare. E bada che nun suggnu un crimminale. Ma se delitto c’è stato Cuncettina, tu pure ai concosso pecchè questo avvenga. Tu pure sballiasti, tu pure te illudesti de ritrovare un po’ de giovinezza pedduta.

CONCETTINA:      La gioventù persa: la semisia persa. A s’è pers gnint, va la, va la Carmelo ca ta m’incanti pu’. Ma mi ‘n dumandi: cosa gheat in ment da far cun cla scaruilada ‘t fioi cat ghè?

CARMELO:            Te ho sempre voluto bene Cuncettina, e te vollio ancora.

CONCETTINA:      Ma cusa vot parlar ti ‘t ben, cat se ganca cusa voia dir. Sa tac vo ben atzita ai tu fioi, dim alura a chi ‘c vot ben?

CARMELO:            I figghi miei sugnu la luce della vita mia, ma alle volte troppa luce fa male agli occhi, ed allora la debbo speggnere, ed al buio i soggni tonnano Cuncettina mia. Ma pecchè non fuggisti cun mia venticinque anni fa, da allora non ebbi più fottuna: i figghi, la congiuntura, le cambiali, tutta una serie neggativa de contrarietà. Ed ora mi ero illuso de avere ctrovato una parentesi de felicità cun tia, Cuncettina mia.

CONCETTINA:      Ma lasa li c’at fe pusè bela figura. T’at t’impegni cume s’at ghedi da vendam i tu arloi mat.  E dagh an tai cun cla menada ‘t dir sempar: Cuncetina mia. Ta m’è vendì ‘n ilusiun e mi l’ù cumprada, ma la Cuncetina, tua a l’è mai stada! Quela l’è la porta e... buona sera!

CARMELO:            (uscendo) Cuncettina, Cuncettina mia, se la vita è ‘na schifezza, tu sarai sempre la vita mia!

CONCETTINA:      Grasie atartant. Tò vè ciapa. Portac cla scatula chi ‘t ciculatin ai tu putin, che mi ‘n sun sza indulsida abastansa.

(Carmelo prende la scatola ed esce di scena. Concettina rimasta sola in scena prende le sue poche cose e si appresta ad uscire, quando sorridenti rientrano i figli ed il marito)

FILOMENA:            Ma in di vet, mama?

ANGELO:               Cusa s’et dre far?

LEONZIO:               ‘S pol saver che intensiun ‘t ghè?

CONCETTINA:      Cusa vulì ca faga.... a vaghi, a vaghi via.

FILOMENA:            Ma indù vot andar mama, l’è questa la tu casa. E pu ades ch’ema sistemà tut...

ANGELO:               (ironico con Filomena) Si, ema...! Ma indù vot andar, set propria atzita stufa ‘d nualtar?

CONCETTINA:      No belo, a sun mia stufa, a l’è c’ù sbaglià e ades agù ‘t pagar.

LEONZIO:               Ma mia dir atzita, alura se tute le volte cù sbaglià mi fos andà via, sumia quante volte avria fat al gir d’italia a pe!

CONCETTINA:      Forse l’è stada culpa mia anca quel, ca tu mai dat fiducia, sun stada buna sul ‘t giudicar e ‘t criticar, sensa instradarat ben. Ah se sul pudes ricuminciar!

ANGELO:               Mama, ma ti as vot ben ancura?

CONCETTINA:      Ma che dumande.

ANGELO:               Alura cuma pot pensar che nualtar ‘t vulema pu’ ben a ti.

LEONZIO:               Cheta l’è la tu casa e ti t’at movi mia dat chì: fem finta cal sia sta tut ‘n brut sogni.

(Nel frattempo entra Mario vestito da vigile)

LEONZIO:               Cusa ghè ades, la forsa publica?

MARIO:                   Finalmente a sun in di vigii, e ades volenti o nelenti la Filumena a mla spusi, sinò...

LEONZIO:               Sinò suca fet, ‘m det la multa?

FILOMENA:            Ma dai papà.

LEONZIO:               ‘T val ben a ti? Anca... anca sl’è mia tant bel?

ANGELO:               A lilù ‘c mancaa sul la divisa: ades atzè propria an bel tatu!

FILOMENA:            I stupit i cambia mai. Varda ca t’inviti mia a nose.

MARIO:                   (rivolto a Concettina) Finalmente a sun cuntent, l’as daga anca le al su cunsens siura Cunceta.

CONCETTINA:      I sa fat la vostra scelta e perciò dal me cunsens a fe sensa, quel ca cunta l’è cav vulighi ben e ca sapieghi cuntent.

MARIO:                   Ades ‘m manca pu’ gninte: a gò al post sicur, prest ‘n maridi. Ma chi ghè pusè siur e cuntent da mi?

(Entrano Fiorenzo e Bigia insieme)

FIORENZO:           Al marangun al m’à dat l’incaric da vegnar a tor la sega.

ANGELO:               Tute le scuse iè bune par vegnar a vedar la Filumena.

FIORENZO:           No, no. U pena catà quela ca m’à fat fisar la diresiun giusta.

BIGIA:                      E guai sal cambia idea.

FIORENZO:           Mi s’am fisi sun fedele.

FILOMENA:            E ades bisogna festegiar cun quel, ades ch’ema sistemà tut e ben...

ANGELO:               Al mei dla famiglia al sa sempar cusa far... (accende la radio e parte un valzer)

LEONZIO:               Balat?

CONCETTINA:      T’al sè ca sun mia tant buna ‘t balar.

LEONZIO:               Moglie, anche se non sai ballare ti perdono!

(Iniziano a ballare...)

LEONZIO:               Cuncetina, par via da cal baretin in Vicul Stup...?

CONCETTINA:      E’ no vè...!

FINE