Li tre bambuli

Stampa questo copione

LI TRE BAMBULI

TITOLO DELL’OPERA:  Li tre bambuli (1988)

GENERE: commedia in tre atti in dialetto mantovano-reggiano

PERSONAGGI MASCHILI: 8

PERSONAGGI FEMMINILI: 5

OPERA TUTELATA DALLA SIAE

BREVE SINOSSI: Le tre vecchie “bambole” e i loro amici folleggiano fra mazurche, valzer, tanghi appassionati e  cercano di godersi quel “poco” di vita che resta loro senza troppi scrupoli morali e senza inutili sentimentalismi. Coinvolgono amici e parenti in situazioni abbastanza discutibili. Zoraide abbandona Leo e si invaghisce dell’affascinante nobiluomo Gastone. E’ in procinto di diventare addirittura contessa, ma Leo c’è rimasto male e decide di non arrendersi: c’è qualcosa che non quadra e lui ci vuol vedere più chiaro. Una divertente sequela di colpi di scena ci conduce ad una conclusione piuttosto sorprendente in cui, fra l’altro, le “tre bambole” riacquistano almeno un po’ di quella saggezza che avevano perso.


            LI  TRE  BAMBULI

commedia dialettale in tre atti di

PAOLO GHIDONI

PERSONAGGI:

Zoraide, pensionata (Anziana signora sui 65 anni. Veste con grande eleganza.)

Leo, pensionato ( Più o meno coetaneo di Zoraide. Veste in modo piuttosto convenzionale; di aspetto pacioso e accattivante).

Gastone, pensionato (Anziano di aspetto poco convenzionale: capelli lunghi e bianchi, vistoso orecchino; giovanile nell’abbigliamento).

Clorinda, pensionata (Anziana zitella, spesso brilla; di un’eleganza assai estrosa. Può essere caratterizzata con tic non esagerati).

Armanda, pensionata (Anziana  ancora avvenente con atteggiamenti spesso disinvolti).

Milena, figlia di Zoraide (Signora sui 35 anni d’aspetto assai piacevole).

Ermete, figlio di Zoraide (Sui 45; tipico impiegato di mezz’età).

Luisa, moglie di Ermete (Sulla quarantina; graziosa, ma   non   troppo appariscente).

Sandro, autista (Ha più di 40 anni; tipica divisa da autista. Porta un orecchino).

Daniele, marito di Milena (Quarantenne di aspetto giovanile e disinvolto).

Astolfo, pensionato (Sui settanta; ha i baffi ed è calvo. Veste in modo convenzionale).

Carabiniere (È molto giovane. La parte è scritta in italiano, ma si consiglia, ove la compagnia disponga dell’attore adatto, di caratterizzarla con l’accento di una precisa regione meridionale).

Maresciallo (Sulla cinquantina. Vale la stessa indicazione fatta per il carabiniere, con l’avvertenza di cambiare l’accento regionale. Se l’attore ne è in grado, si potrebbe anche farlo parlare in un miscuglio di italiano, dialetto meridionale e dialetto locale, tipico di certi meridionali che da molto tempo vivono al nord).

L’azione si svolge negli ultimi anni del ventesimo secolo in un qualunque paese al centro della val Padana.

LI TRE BAMBULI

Commedia in tre atti di PAOLO GHIDONI

ATTO PRIMO

SCENA (unica per i tre atti)

Sala dignitosamente arredata in casa borghese. Tre uscite: la comune sul fondo, una a destra per ambienti situati sullo stesso piano, una a sinistra per ambienti situati al piano superiore. Indispensabili un mobile-bar, un telefono e un impianto stereo.

SCENA PRIMA (Ermete e Luisa, quindi Milena)

LUISA- (La scena è buia. Da sinistra entra Ermete, in pigiama, che accende la luce. Si dirige a destra. Luisa entra, in camicia da notte, alle sue spalle) Cuş’a gh’evat d’arvultiularat in dal let?

ERMETE- Parchè te at dormi dimondi! Tra i suspir, i bruntulament ad

 pansa e la tos, l’è tüta not ca t’am turmenti!.. Chi culpin sec lé (esemplifica) i è insupurtabii. Li par martladi in dal sarvèl!

LUISA- A vag a tör an bicer d’acqua che csé am pàsa. (Nell’avviarsi a destra fa per accendersi una sigaretta).

ERMETE- Ma qual bicer d’acqua! (Le strappa di bocca la sigaretta) I è cli stramaledeti ché ch’at ruvina!

LUISA- Brüt vilan! (uscendo a destra) Che culpa a g’hoi me, se cala là la g’ha incor da vegnar a casa?

ERMETE- Pusibil ch’la n’as renda mia cunt ch’l’as fa star mal?!

LUISA- (Rientrando con l’acqua) In machina da st’ura ché, cun cal sbalistrà ad Leo che, sens’atar, al sarà mèş imbariag.

ERMETE- Me, ch’am sapia, la bala al na l’ha mai ciapada.

LUISA- T’an l’he mai vest, ma in mèş a tanti difet, vöt ch’al na gh’abia mia anca cal lé?!

MILENA- (Entra da sinistra in vestaglia) L’è tre e méş pasadi. Cusa sarà suces?

ERMETE- Sens’atar, Leo, ch’al n’è mia incor pratic ad la machina növa, al s’è infusà da na qual banda.

MILENA- La machina növa?!.. L’an gh’l’arà mia cumprada le?!

LUISA- As capes! Quand vöt ch’as la pudes tör, cal mişerabil lé !

ERMETE- I bèsi i è sö. L’è maggiorenne e la i a spend cum’ag par.

MILENA- Cla deficiente dla sia Carlota! L’ha fat la disgrasiada par tüta la véta ; almen ch’la gh’es vù giudési in dal murir… Cun tanti parent … l’an pudeva mia, pr’eşempi lasàrmi a me, ch’ag n’ares csé ad bişogn.

ERMETE- Parché a nuantar a n’as farési mia comud?

LUISA- Tüti a le!.. E ades la i a buta via a cla manera lé!

MILENA- Al men ch’ag la cavesum a dar l’inviadura a cal Leo lé! L’è an spiantà sensa risursi e sensa pruspetivi: vöt ch’al sia n’òm par le?!

ERMETE- Ma cum’as fa?! S’al la trates mal… ma cat… l’è pin ad premuri par le… E po’, insoma, l’è an bun òm.

LUISA- L’è bun, bun… bun da gnint!.. 

ERMETE- S’i fa tant a rivar, varda, pütost ch’l’as faga incor an schers dal genar, a l’inciav in dla sö cambra.

LUISA- T’an pö mia, parchè l’è…

ERMETE- L’è maggiorenne! Al so anca me! (Campanello) Oh, l’è le.

LUISA- (Avviandosi al fondo) Impusibil, le la g’ha la ciav. (Esce).

MILENA- Mamma cara… na disgrasia!

LUISA- (Da fuori) Ben, ma s’at se te! Come mai?

SCENA SECONDA (Daniele e detti, quindi Zoraide)

ERMETE- Chi èl?

LUISA- (Rientrando con Daniele) L’è Daniele.

MILENA- (Aggressiva) Anca ché at ve! A n’at basta mia turmantarum cun li telefunadi? E par şunta at rivi da st’ura ché!

DANIELE- Apunto; a pasava d’ad ché, ho vest la lus e am sun preocupà.

ERMETE-  Grasie, Daniele, ma… se Diu völ…

MILENA- Te taşi ch’an gh’è gnint da ringrasiaral, cl’infam lé! L’am

perseguita parchè a n’al voi pù.

DANIELE- (Con calma) Ma no. Milena, a n’è mia vera ca ta n’am vö pù… Apena ch’at sarà pasà la rabia, ta t’an randarè cunt.

MILENA- At g’he an bel curagiu, dop quel ch’at m’he fat!

DANIELE- Ma cali lé i è robi ch’an cunta gnint… na volta sucèsi, li ma scapa via subit da la ment parchè la me dona at se te… sul te, sempar te!

LUISA- Daniele, s’at vö sintarat…

MILENA- No, al va via subit!

DANIELE- A vaghi… ma an m’ì mia det parchè a si alvà da st’ura ché.

MILENA- Cuş’at n’infrega? At se alvà anca te a tre e mèş dop meşanot, epur a me an m’interesa gnint!.. A prupoşit, indu set stà?

DANIELE- Ta n’al sé quali i è li me eşigensi. Te t’an vö pù turnar a casa e me, cat, na volta ogni tant bisogna ca vaga.

MILENA- E ta m’al dì in facia, brüt maniac d’an depravà?!

LUISA- L’è sincer. In fin di cunt a sì spartì… cusa pretendat?

DANIELE- L’è geluşa! S’l’è geluşa, a völ dir ch’l’am völ ben incora. Cuş’an dit, te Ermete?

ERMETE- Gnint… an voi ficar al nas in dli vostri quistiun!

DANIELE- Veh, Milena, quand at turni a casa, cli robi lé an i a fag pù.

MILENA- (Sarcastica) Ma figurat!

DANIELE- A t’al garantés… Ansi, intant ca sun ché, parchè an vèt mia a tör la tö roba, ch’andem e acsé an s’an parla pù?

MILENA- Ta stè fresc te! Ta t’al pö tirar via da la testa.

DANIELE- Pasiensa… Ades a vaghi: m’al dèt an başin?

MILENA- An başin?.. Sa t’am ve darent, at cav i occ!

DANIELE- La g’ha incor la rabia… Av saluti… (Soffermandosi prima di uscire) Ho capì, dì, chi sì dré spetar… ma andè a let! Tant, quand la riva, par prema roba la dà dal cuiun a quei ca l’ha spetada… Me a vag, csè in mèş ai cuiun a n’ag sun mia! (Uscendo) Milena, dman po’ at telefuni.

MILENA- (Urlandogli dietro) No, veh!.. an voi mia!.. Che disgrasià! Al na g’ha ansuna intensiun ad lasarm in pace… fin ch’an dventi mata, al n’è mia cuntent!

LUISA-  Al sèt cuş’a fem ades? A ciamem i carabigner.

ERMETE- Forse l’è an po’ prest par i carabigner.

LUISA- Veh, li quatar i è ché ch’i suna: pù tardi d’acsé! (Facendo il numero) E po’ lur i g’ha sempar un alvà a la not.

ERMETE-  An dgeva mia in cal sens lé… a vreva dir che…

LUISA- Taşi, ca par ch’i risponda… Pronto? Parlo col maresciallo?.. Ah,

l’è l’apuntà! Va ben listés. Ch’al senta: nuantar a vresum denunciar par na persuna ch’la n’è incor turnada a casa e a gh’em paura ch’ag sia suces quèl… Come, al n’ha mia capì ben?... Ah, sì, sì, sens’atar… (Agli altri) L’è an napuletan e al na capés mia al dialet… Uh, ch’al ma scusa… Ho capito: non è di Napoli, ma di Bergamo. Non c’è bisogno di fare l’offeso: sono sempre gli stessi paraggi, no?... Eh, ma cat, non so se sia scomparsa, so solo che a casa non è venuta… Come da quanti giorni? È andata a ballare ieri sera con i suoi amici… Ben, ma perché dice così?...

MILENA- (Che si è accorta di un certo movimento fuori) L’è dré rivar.

LUISA- Dabun? (Al telefono) Scusi, ma sta rientrando adesso… (Entra dal fondo Zoraide in elegante abito da sera) Ben, ma… in fin chi cunt… (Riattaccando) Che persuna urdinaria: al s’è rabì!

ZORAIDE- Beh, a gh’è an qualdun ch’an sta mia ben?

ERMETE- A stem ben, ma at rendat cunt ad che ur’è?!

ZORAIDE- Apunto, ca duvresuv èsar a let a far la nana.

MILENA- Anca te at duvres èsar a let, a la tö età.

ZORAIDE- T’he da sentar cl’atra ché cum la rispond a sö madar!

LUISA- Bisogna ca capighi, mama, che nuantar a stem mal par vù.

ZORAIDE- Sa sì tri cuiun ca sta mal par gnint, an gh’arò mia culpa me?

ERMETE- Sta mia törla acsé. Nuantar at vrem ben e a s’in dispias che la gent la s’in faga caşu dal tö cumpurtament.

ZORAIDE- Sa gh’ì vargogna ricurdev che questa l’è ca’ mea e sa vrì andar (Indica la comune) quela l’è la porta… E ades l’è ura ch’andeg a let. A g’ha da vegnar dentar dla gent e, cunsà acsé, (a Ermete e Luisa) vuatar du a sì impreşentabii. (A Milena) Te, insoma, anca, anca…

LUISA- Ma come?! Gh’iv intensiun da star alvà incora?

ZORAIDE- A 'bbem quèl, a  bablem e a 'scultem an po’ ad musica.

ERMETE- Da st’ura ché?! E nuantar cum’a femia a durmir?

ZORAIDE- A pudevuv durmir prema… E, comunque, a pudì sempar stuparuv i uréci cun dla luvàta.

LUISA- (Avviandosi a sinistra con Ermete) Andem pur… a pruvarem a far an pasacör intant ca ve ura d’andar a lavurar. (Escono).

MILENA- G’het ad bişogn ad quèl, mama?

ZORAIDE- Ma sì, sta ché an puctin ca t’am dè na man cun sta gent.

SCENA TERZA (Leo, Clorinda, Armanda, Zoraide e Milena)

LEO- (Da fuori) Zoraide, t’an vurè mia ca gnema dur dal fred?!

ZORAIDE- At g’he ragiun. (Uscendo dalla comune) Gnì mo’ dentar. (Rientra con Leo, Clorinda e Armanda in abbigliamento da sera) I putlet i

 era preocupà parchè i gh’eva paura ch’i m’es purtà via.

CLORINDA- (Evidentemente alticcia) E per poco non accadeva davvero! Se sapessi Milena che cavaliere ha trovato stanotte la tua mamma! Che uomo! Che stile! Che classe!.. E che ballerino! Volteggiava sulla pista come un uccello rapace. Speravamo tutte di essere la preda prescelta da quel falco, ma lui è planato sulla Zoraide, l’ha presa al volo e l’ha portata con sé nel vortice della danza.

MILENA- Dabun? E chi èl?

CLORINDA- Un grande signore con tanto di macchinone.

ARMANDA- E che bel autista ch’al g’ha! An bel moru… l’andres ben par te, Milena, par farat dasmangar cal slandrun ad tö maré.

ZORAIDE- Ta ta sbagli: al na va mia ben.

LEO- A n’at par mia, Armanda, che la Milena la sia buna ad catarsal da par le al murus?.. Sempar ch’l’ag n’abia voia…

CLORINDA- Quante storie! Quando arriva ci penso io a presentartelo.

MILENA- Parchè, g’hal da vegnar ché?

ZORAIDE- Veramente a g’ha da vegnar al sö padrun… A l’em invità ché

 a spetar l’alba cun nuantar… Umenti al riva; al s’è ufert da cumpagnar a casa Milcar ch’al na stava mia tant ben.

MILENA- L’è vera ch’al na gh’è mia… Cusa gh’eval?

ARMANDA- Dli gnoli. A dşeva ch’ag mancava al fià… ag fava mal al stomac… Na specie ad sistema narvus, ma gnint ad grave.

LEO- Come mai t’ag se mia andada te a cumpagnaral?

CLORINDA- Oh, no, no! Lei non può perché ha paura d’incontrare i suoi figli. Ce l’hanno sù perché dicono che lo sta riducendo ad uno straccio.

ARMANDA- At dì cli fandonii lé parchè at se invidiuşa che me a g’ho al murus e te no… In quant ai sö fiöi, ch’i g’ha al curagiu ad criticar, i duvres

 èsar cuntent da vedal sistemà cun na dona pr’al dret.

CLORINDA- (Ridendo) Sì, ma loro hanno paura che tu lo sistemi in una maniera fin troppo definitiva!

ARMANDA- (Offesa) Iv santù cum l’è perfida quand l’è imbariaga?!

ZORAIDE- Mia darg impurtansa: la n’è mia le ca parla, l’è al vin.

CLORINDA- No. il vino no… non l’ho neanche assaggiato.

LEO- L’è vera: l’era mia vin, l’era whisky.

CLORINDA- Sì, whisky… ma non era buono…

LEO- Meno male ch’al n’era mia bun! At n’he tracanà na mèşa butiglia!

CLORINDA- Brutto omone bugiardo: l’ho appena assaggiato. Non ho bevuto niente  e adesso ho sete! Zoraide, ti prego, ho sete… ho tanta sete!

ZORAIDE- G’het sé cara? At cuntenti subit. Milena, fa mo’ quèl d’util: va a metar sù al cafè e prepara na limunada calda par la Clorinda.

MILENA- Ag vag subit. (Esce a destra).

CLORINDA- Non voglio la limonata, non mi piace… voglio l’ whisky, sì lo voglio… e voglio anche ballare. Attacca la musica, Zoraide, stasera è la mia festa… sono felice perché sono innamorata!

ZORAIDE- Oh, a sem a li soliti! E ad che set innamurada stavolta? D’an giurnalista dla televişiun o d’an qualdun ad li telenuvèli?

CLORINDA- No, no… niente di tutto questo.

LEO- D’an qual cagnun gros ad la pulitica?.. Cme l’atr’an, ch’at se andada adré sie meş cun Gorbaciov!

CLORINDA- No, no… niente di tutto questo.

ARMANDA- Me al so. La smana pasada la s’è innamurada d’an cardinal american ca gh’era in televişiun!

ZORAIDE- Eeh! Ma at se propria sacrilega!

CLORINDA- No, no…

LEO- Niente di tutto questo!.. Dai mo’, dìsal te.

CLORINDA- Non è uno dei soliti; questo è vero e lo amerò per sempre.

ARMANDA- E lü, al sal?

CLORINDA- Sì, perché è qui che ci ascolta ed è felice… Voi non potete vederlo: il suo corpo non è qui, ma io lo sento. C’è il suo spirito che mi cerca… Ecco: è entrato in me e non mi lascerà mai più!

ARMANDA- Povr’a nuantar! La gh’è dentar in pieno.

LEO- A g’ho l’idea, Clorinda, ca t’at cunfondi… Al spirit ch’at senti al n’è mia quel ad cl’òm lé, ma quel dl’whisky!

CLORINDA- Quanto sei prosaico! Lasciati andare all’immaginazione creativa e capirai.

ZORAIDE- Veramente a n’em capì gnint gnanca nuantri.

CLORINDA- Lo volete conoscere? Datemi da bere e ve lo presento.

ZORAIDE- Pronti da bevar. (Forte a destra) Èla prunta la limunada?

MILENA- (Da fuori) Umenti.

CLORINDA- La limonata no. Voglio bere davvero… un whisky.

ZORAIDE- E va ben. Armanda tira föra cla butiglia e ch’la beva fin ch’ag par! (Armanda esegue) Sa ta stè mal, pès par te!

CLORINDA- Male io ?! Mi sento leggera come una piuma. Egli sta per farmi volteggiare sulle note di un valzer meraviglioso… Ci vuole la musica, però; provvedi Leo. (Si porta al vassoio preparato da Armanda e beve d’un fiato un bicchierino) Buono. Ne avevo bisogno… E la musica?

LEO- A rivi; calma! (Ha scelto una cassetta che inserisce e inizia la musica di un affascinante valzer).

CLORINDA- (Estrae dalla borsa una copia della “Gazzetta” e si mette a ballare da sola con il giornale in mano. Ballando lo apre alla pagina dei necrologi) Ecco l’uomo della mia vita! (Indica).

ZORAIDE- Oddiu! La s’è innamurada d’an mort!

LEO- Cal lé at se sicura che i coran a n’at i a met mia! (Spegne la musica) Vuatri do, l’è mei ca lasèg lé ad farla bevar. La va sempar a fnir acsé.

ARMANDA- Che mal a femia? A la fem bevar sul an puctin parchè cun l’alcul la cambia cme dal dé a la not… La taca a parlar tüt in italiano e la ve föra cun dli surtidi da cl’atar mond, invece da èsar cal becamort piangulent ch’l’è quand l’an bev mia.

CLORINDA- (Mostrando il giornale) Che sguardo penetrante! Che mascella volitiva! Che nobile profilo! Guardate il raffinato e virile disegno delle labbra.

ZORAIDE- Ma qual disegn? Cun chi sbafiun lé, a n’as ved gnint… Che bela testa ad cavì! La par na bocia da bigliard.

ARMANDA- Però… li testi pladi e beli lucidi li m’è sempar piaşudi.

CLORINDA- Non puoi innamorarti di lui. Non è giusto: è solo mio.

ARMANDA- Mia star mal: a t’al las tüt par te… (Legge sul giornale) “Ubaldo, di anni settanta… ne danno il triste annuncio il fratello, le sorelle, i nipoti”… Al na gh’eva né muier né fiöi: l’è tüt a tö dispuşisiun.

CLORINDA- E che ballerino! Che classe! Che stile!

LEO- Cum’a fèt a saveral? As pöl dar ch’al füs dur cme al giarun dl’albi.

CLORINDA- Leggi, leggi qui sotto: “L’associazione Amici del liscio partecipa al lutto per la prematura dipartita del proprio presidente, il grande maestro Ubaldo eccetera, eccetera…

ZORAIDE- An gh’è gnint da dir: al g’ha tüti li qualità ch’at serchi.

ARMANDA- Veramente üna l’ag manca… e anca grosa!

CLORINDA- Non gli manca nulla! Tutte le notti lo sognerò… e saranno notti di fuoco!

ZORAIDE- Ah Clurinda, ma cusa g’het in dla testa? Cuş’èli sti fantaşii? Te at g’he ad bişogn ad n’òm dabun, mia dla futugrafia d’an mort… n’òm ch’at faga cumpagnia e ch’at faga divertir.

CLORINDA- Sei sempre la solita materialaccia. Gli uomini che dici tu per me non ci sono. Non riesco a trovarli.

ZORAIDE- (Indicando Leo) Cal ché, pr’eşempi, n’èl mia an bel òm?

CLORINDA- Leo?!.. Sì, ma lui…

ZORAIDE- Lü ag sul ad bişogn ad na dona pr’al dret, ch’l’al tegna dacat

e ch’l’an sia mia eguista sa gh’è da spendar du franc par darag na qual sudisfasiun. Lü al tira na pensiun da fam, al n’è mia stà furtunà cme nuantri che di bèsi ag n’em pù dal necesari.

CLORINDA- È vero, ma lui quella donna l’ha già trovata: sei tu.

ZORAIDE- T’al sé che lü al na fa mia diferensa: as völ ben a tüti tre… al la dis sempar… Ades a sun me. ma at pudres èsar anca te.

ARMANDA- E anca me.

ZORAIDE- Anca, ma te at g’he al tö Mìlcar… (A Leo) Neh, che la Clurinda l’at pias?

LEO- Ah, l’è na cavalina narvuşa ch’la g’ha sul ad bişogn d’èsar dumada!

ZORAIDE- Te, at vadrè, che a dumarla t’ag la cavi.

LEO- (Perplesso) An capes mia ben indu at vö rivar.

ZORAIDE- Valà ch’at m’he capì! (Lo bacia su una guancia) Tö… questu l’è l’ultim başin ch’at daghi da innamurada.

LEO- (Rattristato) Ades sì c’ho capì dabun!

CLORINDA- Cielo!.. Ma allora me lo cedi davvero?!

ARMANDA- Tüti li furtuni l’it capita a te!

ZORAIDE- Te sta mia èsar invidiuşa… (A Leo) At sé, Leo, anca par via di fiöi: l’è an sot-temp che sempar i spiòturla… E po’ t’al sé che nuantri “tre bambuli” a sem cme i “tre moschettieri” e te at se al nostar D’Artagnan: “tutte per uno e uno per tutte”!.. At vadrè che la Clurinda l’è propria quel ch’ag völ par te. La g’ha la sö pensiun da maestra, an mucc ad bèsi in banca e 'nsun a casa ca reclama s’la i a spend.

ARMANDA- Ades, Clurinda, a toca a te pagarag li rati dla machina.

CLORINDA- Sicuro… E gli comprerò anche un bello spezzato dai colori vivaci: questi completi scuri che gli compri tu, fanno troppo “nonnino”.

ZORAIDE- Parchè, cuş’èl?.. T’al vastes po’ cum’at par.

CLORINDA-  Gli prenderò anche qualche oggettino prezioso : lo voglio più scintillante.

LEO- Veh, t’an m’arè mia tolt par n’albero di Natale da dubar?!

CLORINDA- Lascia fare a me e vedrai… (Beve d’un fiato un altro bicchierino) Mamma mia… e adesso? (Gli si avvicina barcollante, ma decisa) Adesso ti bacio… Vero che ti posso baciare?

LEO- Sì, ma ch’l’an sia mia na roba trop libidinuşa: a gh’è dla gent ché.

CLORINDA- (Si aggrappa al collo di Leo e lo bacia sulla guancia) Mio, ora sei mio!.. Farò di te l’uomo che ho sempre desiderato.

LEO- Veh, varda che me a m’ha şà fat me madar… e d’an pès, anca!

CLORINDA- Dovrò moderare anche codesto tuo spiritaccio… Oh, che emozione! Devo bere. (Corre a prendere un altro bicchierino).

ARMANDA- Làsa lé! La va a fnir ca ta stè mal.

CLORINDA- (Mentre beve) Taci tu… vuoi impedirmi di bere, ma io, a tuo dispetto, sto benissimo… Guarda come volteggio. (Prova a girare intorno come ballando)… Aiuto, mi gira tutto… dove sono? Cado!.. (Armanda la sostiene) Portami in bagno, Armanda, portami in bagno!

ARMANDA- (Trascinandola a destra) Cusa t’hoi det apena ades?.. Ma le, gnint… Veh, a m’arcmandi, te bòta fin al bagn, ca t’am ma strüsii la vesta növa… (Escono a destra).

LEO- Che schers m’het cumbinà, Zoraide? Ag sun armaş an po’ mal…

ZORAIDE- Ma dai?! At l’he sempar det anca te che par nuantar vecc la röda la gira pù in présia. Bisogna ca tuléma quel che la vita l’as dà sensa pèrdas adré a tanti pigusini e a tanti sentiment… Me stasira a m’è capità na gran ucaşiun; t’an vurè mia ch’am la làsa scapar?

LEO- Cun cal Gastone lé?! Ma at piaşal dabun?

ZORAIDE- L’è stada la mazurka, Leo, na mazurka traditura ch’la m’ha

fat perdar la testa… In cal mument lé ho capì ca m’ag vreva n’òm acsé.

LEO- E tüt parchè me an bal mia ben cme lü!

ZORAIDE- Mia tüti i pöl aver cal dono lé! E po’, veh… an t’ho mia mulà in s’na strada: la Clurinda, quand la n’è mia imbariaga, la g’ha giudési.

LEO- La n’è mia la stesa roba.

ZORAIDE- Fèt al sentimental, ades? T’an g’arced gnanca! T’an se te quel ca dis: “sempar muruşi e mai muier”? Al dé d’incö as cambia cun facilità anca li muier… figurat li muruşi!

LEO- (Vedendo che Armanda e Clorinda rientrano) E alura cum’a stet?

ARMANDA- La s’è liberada ad tüt; sul che ades la s’è mésa a pianşar.

CLORINDA- Oddio, cos’ho fatto?!.. Cos’ho fatto?! (Piange).

ZORAIDE- Cuş’hala fat? M’hala cumbinà an qual dişastar in dal bagn?

ARMANDA- No veh, em mes tüt in urdan.

CLORINDA- (Piangendo) Leo, perdonami… ti voglio molto bene, ma non posso essere disonesta nei tuoi confronti: io amo anche Ubaldo.

ZORAIDE- Ubaldo? E chi èl?

CLORINDA- (Indicando il giornale) Ma è lui.

LEO- Cal lé?.. Ben, valà, ad lilü an sun mia geluş.

CLORINDA- Davvero? Mi permetti di continuare ad amarlo?.. Grazie: hai un cuore grande e generoso. (Prende il giornale e lo stringe al cuore) Adesso portami a casa, ti prego; ho tanta voglia di dormire e di sognare…

ARMANDA- Brava, va’ a casa… Sta atenti, Leo, ch’l’an ciapa dal fred.

LEO- Ve mo’ via ch’andem. (Si avviano alla comune).

CLORINDA- (A Leo) Domani, ricordati: tu verrai da me e t’insegnerò il tango figurato. Sabato al ballo li faremo restare tutti di stucco. (Escono).

ARMANDA- Ma Diu, Zoraide, t’al pudev anca tratar mei.

ZORAIDE- Mei d’acsé?! La Clurinda la g’ha tüt al necesàri… S’ag la cava a supurtarla, i è na copia perfeta.

ARMANDA- Ma ag la caval po’?

ZORAIDE- Mah?.. A vdirem cum la va a fnir. (Campanello d’ingresso) Questu l’è Gastone. (Esce dal fondo).

SCENA QUARTA (Gastone, Sandro e detti, quindi Milena)

GASTONE- (Entra con Zoraide e Sandro) Eccoci qua, incantevole signora… ma… e al rest ad la cumpagnia?

ZORAIDE- I ha duvù andar.

ARMANDA- E Milcar?

SANDRO- A l’em cumpagnà a casa, ma al stava sempar pès e i sö fiöi i ha decis ch’l’era mei purtaral a l’uspedal.

GASTONE- Forse al gh’eva an qual prublema ad cör.

ARMANDA- Uddiu! Ma alura l’è na roba grave?!

SANDRO- A sa spera ad no. Nuantar a l’em purtà al “pronto soccorso”… Dopu a gh’era i sö fiöi e a sem gnù via.

ARMANDA- Al me Mìlcar, al me Mìlcar!.. Oh, povra me!

ZORAIDE- Ma Diu, Armanda, a n’è mia det…

ARMANDA- A n’ag la cav mia a reşistar! Bişogna ca vaga a l’uspedal.

ZORAIDE- T’al sè che i sö fiöi…

ARMANDA- I dşirà quel ch’ag par! S’al sta mal, me ag voi èsar darent.

SANDRO- G’hala ad bişogn ca la cumpagna, siura?

ARMANDA- (Uscendo dal fondo) Grasie, ma a g’ho la me machinina ché föra. Buna not a tüti.

ZORAIDE- Ciau… e va’ pian.

GASTONE- (Galante) E csé, cara Zoraide, a sem armas da par nuantar.

ZORAIDE- Da par nuantar mia tant… a gh’è…

GASTONE- (Guardando Sandro) Ah, lui… L’è an gran brav ragas. Me al cunsideri quasi un dla fameia… L’è fiöl dla cöga e dal giardinier… Puvret, i è mort in n’incident che lü l’era an putlet. E alura cusa vöt ca fesum? Me e me muier a s’al sem tirà sü quasi cme an fiöl, Quand l’è sta grand l’ha cumincià a farum da autista e a purtarum in gir pr’al mond… Da quand po’ a sun veduv, lü, par me, l’è dvintà indispensabil. As pöl dir ch’l’è l’amic

pù sincer ca m’è armas…

ZORAIDE- As ved ch’al t’è afesiunà. (A Sandro) Ma al s’acomuda.

SANDRO- No, grazie. Se al siur Gastone al na g’ha pù ad bişogn, a vaghi a spetaral in machina.

ZORAIDE- Ag mancares atar!

MILENA- (Entra da destra) Ècu prunta la limunada bela calda… Ben… ma indu èla la Clurinda?

ZORAIDE- Ades at rivi?! L’è tant ch’l’è andada.

MILENA- Ma Diu… am sun santada an mument e a m’è gnù an culp ad son… ma cum’am sun dasdada… Uh! A g’ho da far anca al cafè…

GASTONE-  Zoraide, questa affascinante signora…

ZORAIDE- L’è me fiöla Milena. Ades l’è in deshabillé e mèşa indurmansada, ma quand…

GASTONE- È incantevole anche così. (Presentandosi) Mi chiamo Gastone e sono… anzi: spero di essere un  nuovo grande  amico  della  sua

 meravigliosa mamma. (Si danno la mano).

MILENA- Molto piacere. (Notando Sandro) E il signore?

ZORAIDE- L’è l’autista, quasi figlio ad Gastone. As ciama Sandro.

SANDRO- (Porgendole la mano) Molto onorato.

MILENA- Anca me… Pòsia ufrirag quèl da bevar… o faghia al cafè?

ZORAIDE- A sares ura!.. Ma stavolta fal dabun!

GASTONE- Cuş’an dit, Zoraide, se Sandro al gh’andes a dar na man?

ZORAIDE- Na man?!

GASTONE- A preparar al cafè. I pudres bablar an po’ e la Milena, csé l’an cor mia al pericul d’indurmansaras incora.

MILENA- Certo. Al vegna pur… sempar ch’al gh’abia piaşer.

SANDRO- Un piaşer enorme, siura… O signurina?

MILENA- (Avviandosi) Signora… ma prest a turni a èsar signurina… Ades a ga spieghi… (Escono entrambi a destra).

GASTONE- Eccoci soli, finalmente!

ZORAIDE- Gastone… Mamma cara che bel nom ch’at g’he!

GASTONE- A speri ca n’at piaşa mia sul al nom?!

ZORAIDE- Al nom e anca quèl atar… Am pias cum’at bali… Cla mazurka: che emusiun!

GASTONE- E quela l’è gnint. Pensa a quand a balarem an lent… stretti, stretti… core a core!

ZORAIDE- Quand, Gastone, quand?

GASTONE- Anca sübit… A ved ch’at g’he tüt al necesàri.

ZORAIDE- (Con movenze provocanti) Iutum, Gastone, iutum a sarnir la caséta. (Gastone l’abbraccia e lei gli mostra le cassette) Questa, cuş’an dit?.. No, ahan?.. Questa? (Ne mostra un’altra) No, a n’è mia al mument par cla roba ché. (Ne mostra una terza) Ècu: cala ché… l’an va ben?

GASTONE- Propria quela ca sarcava… Su, mettila dentro. (Zoraide la inserisce e si mettono in posa per ballare, mentre inizia la musica).

SCENA QUINTA (Zoraide, Gastone e Luisa, quindi Ermete)

LUISA- (Entra da sinistra, ben pettinata e con un’elegante vestaglia) Scuşè sa disturbi, ma…

ZORAIDE- (Corre a spegnere la musica) Cusa vöt?

LUISA- (A Gastone) Buona sera.

GASTONE- Buona sera.

LUISA- (In disparte a Zoraide) Che bel òm! Che persuna distinta! (Forte) A v’ho disturbà, neh? Ma l’è che Ermete al völ na pastiglia par durmir; e i

 è dadlà in cuşina. (Uscendo a destra) Oh! A gh’è dla gent anca ché!

GASTONE- Ci ha interrotti sul più bello.

ZORAIDE- La stava mal s’l’an gneva mia a curiuşar.

LUISA- (Ripassando con una scatoletta) Scuşem n’antra volta.

ZORAIDE- Deg a me fiöl ch’al dorma, che la sö vecia l’è in buni man.

LUISA- Che not!.. Che not ch’l’è stanot! (Esce a sinistra).

GASTONE- Eccoci soli, finalmente!

ZORAIDE- Soli! Soli! (Si riavvicinano sbaciucchiandosi allo stereo)  Speta ch’al faga turnar indré. (Esegue).

GASTONE- Zoraide!.. Ah, Zoraide, s’at saves cusa prövi !

ZORAIDE- Sta’ bun an mument, birichin… Ècu : ag sem. (Si mettono in posa per ballare, inizia la musica e fanno alcuni passi).

ERMETE- (Entra da sinistra in abbigliamento da camera assai curato. Ha in mano le pastiglie) Li n’è mia questi.

ZORAIDE- Anca te! (Mentre spegne la musica) Cusa gh’è incora?

ERMETE- (Osservando Gastone) Me muier la s’è sbagliada; questi i è par la gastrite. (Esce a destra) E ché cusa suced?

GASTONE- I tuoi figli sono molto belli, Zoraide.

ZORAIDE- I sarà anca bei, ma i è di gran süpadur!

ERMETE- (Rientra con alcune scatolette)A gh’è an sapel ca n’as cata gnint. A i ho tolti tüti. (A Gastone) Buona sera.

GASTONE- Buona sera… Forse, Zoraide, t’as pudres preşentar.

ZORAIDE- N’antra volta: an mancarà ucaşiun. (A Ermete) Va’ pur, caru.

ERMETE- A vaghi, scuşè incora… (Esce a sinistra).

GASTONE- Eccoci soli…

ZORAIDE- Finalmente! At l’è şà det soquanti volti. (Ripetendo l’operazione allo stereo) Sperem ch’la sia cla buna!

GASTONE- (Si rimette in posizione) Che smania, Zoraide, che smania di averti fra le braccia!

ZORAIDE- A sun ché! (Raggiunge Gastone. Inizia la musica e riprendono a ballare).

SCENA SESTA (Milena, Sandro e detti)

MILENA- (Entra da destra assieme a Sandro con un vassoio pieno di tazzine) L’è prunt.

ZORAIDE- (Infastidita, spegnendo l’apparecchio) Bele che prunt! T’an se mai stada csè svelta in tüta la tö vita!

MILENA- A n’ho fat na moka grosa, csé ag n’è par tüti.

ERMETE- (Entra da sinistra con Luisa) T’he fat ben… Prema ho vest ch’la fava al cafè… e, datu che urmai a n’as dorum pù…

ZORAIDE- E va ben. Santèv mo’ tüti ché e bbem stu cafè.

LUISA- (Mentre Milena, assistita da Sandro, prepara le tazzine) Il

signore si trova bene a casa nostra?

GASTONE- Benissimo, cara signora…

ZORAIDE-Luisa. L’è me nöra. (Indicando) E questu l’è Ermete, al me putlet… Lü l’è Gastone. (Strette di mano).

ERMETE- Gastone… e po’?

ZORAIDE- E po’ cosa?.. Ah, at vö saver sl’è an ragas ad buna fameia… Veramente al cugnom a n’al l’ha det gnanca a me.

GASTONE- E a t’al deg sübit: am ciam Magnoni e a stag a Venesia… anca s’am cunsideri an “cittadino del mondo”… an po’ dadsà an po’ dadlà, second cum’a tira al vent di me afari.

LUISA- Ah, l’è an venesian?! Ma s’al parla csé ben al nostar dialet!

GASTONE- L’idioma materno resta sempre nel cuore. Me a sun nà da cli bandi ché, indua la me fameia la gh’eva dli proprietà… però, a vint an, am sun trasferì a Venesia.

ERMETE- E ades èl ché par afari?

GASTONE- In un certo senso a g’ho da cuncludar l’afari pù impurtant ad tüta la me vita. A l’atar dé ho ciamà Sandro e a g’ho det: “Sandro, l’è ura ad cambiar registar, a sun stuf da far al vagabond, sensa na dona ch’am daga na qual regula… (Cenni di assenso da parte di Sandro) Li relasiun ca g’ho vù finura, par an vers o par cl’atar, i è tüti fnidi malament… Stavolta a voi rispetar al pruverbi “mogli e buoi dei paesi tuoi”… Portum da li me bandi; as sistemem in albergo a Mantua e a gh’armagnem fin ca n’ho catà la muier ca va ben par me.

MILENA- (Che sta servendo il caffè) E l’hal po’ catada?

GASTONE- Forse… Cuş’an dit, te Sandro?

SANDRO- Am par che na scelta mei al na la pudes mia far, siur conte.

ZORAIDE- Siur conte?!

GASTONE- T’al sé, Sandro, che me i n’am pias mia tant chi titui lé.

SANDRO- Lü al fa sul ben a èsar csé demucratic; però, in di mument “solenni” l’è giusta che an galantom as qualifica eşatament par quel ch’l’è.

GASTONE- L’è vera. (Agli altri) Cusa farésia me sensa cal ragas ché? (In piedi davanti a Zoraide con la tazzina in mano) Ag vres al champagne, ma pasiensa, a ripieghem cun al cafè. Zoraide, io brindo alla tua bellezza, alla tua dolcezza, alla tua saggezza, alla tua squisita femminilità. (Beve il caffè) E di fronte alla tua famiglia, oso chiederti di concedermi la tua mano, consegnandoti questo piccolo pegno del mio sconfinato amore. (Le porge un anello).

ZORAIDE- (Si alza e prende l’anello) Oh Gastone… ma dit dabun?

GASTONE- Atarchè sa deg dabun!.. Accetta e dividerai con me titoli e ricchezze. Dimmi di sì, ti prego!

ZORAIDE- E vöt ch’at dega da no?! Vé mo’ ché ch’at dag an bel başun.  (Si abbracciano e si baciano).

SANDRO- Evviva la contessa Zoraide Magnoni  della Greppia!

GLI ALTRI- Evviva!

ZORAIDE- Cuş’èl?.. Contessa Zoraide Magnoni…

GASTONE- Della Greppia.

ZORAIDE- Della Greppia… Ma al sèt ch’al suna ben: am pias!.. Quel, veh, dman, quand a gh’al deg a l’Armanda e a la Clurinda: li crepa da l’invidia!

FINE DEL PRIMO ATTO

ATTO  SECONDO

SCENA PRIMA (Gastone, Ermete, Milena, quindi Luisa)

GASTONE- (Alcuni giorni dopo. Stessa scena del primo atto. Sono seduti e stanno conversando) Un incanto! A due passi dal Lago di Garda. L’è tri meş ca n’ag vag mia… cusa völla mai: da par me… Ma apena spuşà a v’ag porti tuti par soquanti smani… Dal post an g’an manca mia: a gh’è dodas cambri da let…

MILENA- Mamma cara! An ved l’ura!

GASTONE- Parchè n’ag vala mia a far an gir incö? Dopdişnà; ag la fag cumpagnar da Sandro cun la me machina. Lü po’ al ve anca luntera: ho nutà che fra vuatar du an po’ ad simpatia la gh’è… Parchè n’ag vèt mia anca te, Ermete?

ERMETE- Magari pudésia! Ma incö a g’ho d’andar in banca a parlar cun al diretur. Dman a rientri da li fèrii a al g’ha da darum i istrusiun.

GASTONE- In banca?!.. E te, cun l’inteligensa e li qualità ch’at g’he, at perd al tö temp a cuntar i bèsi ad chi atar par tri franc?!

ERMETE- Al na sarà mia an gran stipendi, ma l’è sicur.

LUISA- (Entra da destra) Urmai in duvres mia tardar. Povar Milcar, cum l’ ha fat prest!  Pensar ch’al pudres èsar ché anca lu a far festa cun nuantar.

GASTONE- Eh, la vita l’è acsé: incö ag sem e dman chisà… Ma turnand a quel ca dşevum: al stipendi sicur l’è na teuria urmai superada. Al dé d’incö, s’as g’ha la testa buna, la voia ad daras da far e l’apogiu dla persuna giusta, as pöl binar i miliard.

ERMETE- As fa prest a diral, ma coiomsi… indu’l catia n’apogiu acsé?

GASTONE- T’an l’he catà! A sun me… T’interesat d’ecologia?

ERMETE- Certo; a m’impegn par la salvaguardia ad l’ambiente.

GASTONE- A g’ho par li man n’afari ch’al par fat aposta par te: an pruget par lo smaltimento e l’eliminazione dei rifiuti tossici industriali; roba d’alta tecnologia cun di sistema növ ca ve da la Norvegia. As fa dal ben e, at garantes me, che i miliard i ve dentar a paladi. Me a g’ho la pusibilità d’inserirat come dirigente di alto livello.

LUISA- Oh che bel fat!.. Che òm! Che òm ch’l’è lü, siur conte!

MILENA- Lü sì ch’l’è un ad quei che al potere i sa indu’l sta!

GASTONE- Sì, ma stev mia credar ch’li sia tüti röşi e viöli. Quand as riva dimondi insù a gh’è sempar quei ch’at völ butar şò.

LUISA- As capes: i invidius!

GASTONE- Esatto. Però quel ch’al la cava a farmla a me al n’è incor nà. Adès, pr’eşempi, is cred d’aver fat na gran roba a implicarum in na facenda ad bustarèli…

ERMETE- (Impressionato) Ben, ma alura al g’ha d’ad far cun li tangenti?

GASTONE- Ma sé… par soquanti miliard c’ho mes föra par vunşar dli rudlini ch’an vreva mia girar pr’al vers giüst… I afari i è afari e as fa acsé. I m’ha blucà i cunt in banca e i ha mes sota sequestar li me pruprietà.

MILENA- Cum’am dispias! N’òm cme lü a trataral acsé!

LUISA- Indu andemia a fnir?! An gh’è pù rispet!

GASTONE- A ben, in tri o quatar meş a ve sblucà tüt. A m’è bele suces

tanti volti e a la fin a g’ho sempar guadagnà me. I è tüti şög par butar an

po’ ad füm in di occ a la gent… Sul che adès an sun mia in gradu ad cuncludar l’afari ca v’adgeva prema.

LUISA- Quel par Ermete? Che pcà!

ERMETE- L’è listes. Dal rest i era sul paroli, tant par dir quèl.

MILENA- Veh, sciuchin! A n’at fidat mia dal conte?

GASTONE- Oh, na qual bala in di afari l’è necesaria. A n’ho det anca me quand a gh’era ad bişogn: ma t’an vurè mia ch’at vegna a cuntar dli foli a te che, praticamente, at g’he da dvintar me fiöl!

ERMETE-  Ma no, fin par carità… sul che… purtrop…

GASTONE- L’è sul na quistiun ad minüsii: bisogna cuncludar entro tri o quatar dé, senò a subentra di atar finansiadur… As trata ad catar un cun traşent miliun che, par al mument, al vaga in dla società al me post.

MILENA- Na specie ad prestanom.

ERMETE- Ad prestanom… e anca ad prestabèsi!

LUISA- Sì, ma al sèt che pruspetiva ca s’ag vèrş!

ERMETE- As capés… ma, tant, me i traşent miliun a n’ag i ho mia.

MILENA- E gnanca me… Però, forse… la mama…

GASTONE- La Zoraide? A n’è mia al caşu. An voi mia ch’la pensa che…

LUISA- L’è sempar stada csé generuşa… vöt ch’l’as rifiuta ad dar na man al sö murus e ad vèrşar na strada csé bela par sö fiöl?!

MILENA- L’è vera. E sa g’an parlesum?

ERMETE- Ma no… le l’è mei ca la  lasema in pace. (Alzandosi) Beh, adès a vag an mument in piasa a tör al pan.

GASTONE- (Alzandosi) Sa permetì a vag a far du pas anca me. Pòsia farat cumpagnia, Ermete?

ERMETE- Certo… luntéra.

GASTONE- Bisogna che nuantar du as cunusema mèi; an voi mia ch’at gh’abii dli riservi in di me cunfrunt.

ERMETE- (Avviandosi al fondo) Dli riservi? Ma gnanc pr’insoni.

GASTONE- (Seguendolo all’uscita) Arrivederci, a fra poco. (Escono).

MILENA- Arvedas, siur conte… (A Luisa) Sul che me madar…

LUISA- L’ha struscià tanti bési par Leo. La gh’ares al manac ch’la dges da no par vèrar na strada csè bela a sö fiöl!

MILENA- Dopu a gh’an parlem… at vadrè ch’la sarà entusiasta.

SCENA SECONDA (Zoraide, Leo, Clorinda e dette; quindi Gastone)

ZORAIDE- (Da fuori) Te po’, ta gh’an fè na tragedia. A n’è mia cascà al mond. (Entra con Clorinda e Leo).

CLORINDA- Sì, ma con i parenti:”Buon giorno… buona sera… come qui… come là…” La parola condoglianze non è riuscita a tirarla fuori.

LEO- T’am n’ev det tanti ch’am sun cunfus. La t’è andada ben ch’an g’ho mia fat i auguri!

LUISA- E alura?

ZORAIDE- Puvrin, i l’ha mes là dentar. Nuantar em fat la nostra bela pianşudina… e adès a sem ché.

MILENA- E l’Armanda?

LEO- L’ha vrù firmaras ancora an po’… Puvrina: n’antar cme Milcar quand vöt ch’l’al cata ?

CLORINDA- Certo: lui era un uomo perfetto. (Luisa esce a destra) Gli faceva fare quel che voleva… non era come te.

LEO- Parchè me cuma sunia?

CLORINDA- Sei un lazzeroncello. Dici sempre di sì, ma poi fai come ti pare… Non ti vuoi vestire come dico io, non vuoi mettere l’orologio sul polsino… non vuoi tenere i capelli lunghi. Sei un discolo egoista.

ZORAIDE- At g’he tropi preteşi tüti in na volta; t’al fè cunfondar.

LEO- La g’ha ragiun, lasum al temp e at vadrè che pian pianin…

CLORINDA- Sì, ma non ti sforzi: sei troppo svogliato. Sembra che tu non ci tenga a migliorarti. Pensa, se riuscissi ad acquisire i modi signorili e la classe di Gastone.

LEO- Chi? Cal lé?! An gh’è dubi ca voia dvintar cme lü.

ZORAIDE- Parchè: n’at piaşal mia?

LEO- Me no. Gnanc an po’.

ZORAIDE- Meno male ch’ag l’ho da spuşar me. (A Milena) Indu èl ?

MILENA- L’è andà föra cun Ermete, ma umenti i sarà ché… Adès, però, l’è mei ca vaga a dar na man a la Luisa. Cumparmes… (Esce a destra).

CLORINDA- (Armeggiando con l’impianto stereo) Tesorone, visto che abbiamo tempo, ripassiamo la lezione di ieri di tango.

LEO- Ma l’è na roba dificila.

CLORINDA- (A Zoraide) Vedi, si scoraggia subito. Non ha grinta, non ha personalità… Vuoi mettere con il tuo Gastone?!

ZORAIDE- T’an g’he mia ragiun. Leo, dli volti, al mostra dli qualità che Gastone a n’as s’insonia gnanca.

LEO- Het santù? Dai, valà, ca tachem stu tangu. (Si mettono in posa mentre Zoraide fa partire la musica).

CLORINDA- Li ricordi tutti i passi?

LEO- Mah?... Am par. (Parte con passi impacciati e pesanti. Al momento

del casquè sbaglia e trascina Clorinda in una rovinosa caduta).

GASTONE- (È apparso alla comune e ride) Ah, ah, ah… Cusa cumbinev vuatar du? (Intanto Zoraide spegne la musica).

LEO- (Rialzandosi dolorante) Oh, è rivà: Sa tüt! Cus’a gh’è da rédar?

GASTONE- Ma non si fa così. Guarda me e impara!.. Dai, Zoraide… (Zoraide fa ripartire la musica, quindi Gastone la fa ballare alla perfezione) Ècu: het vest cum’as fa?.. Pröva te, adès.

LEO- Ma è propria necesari che me impara cal bal lé?

CLORINDA- Indispensabile! (Si rimette in posa) Dai, su…

LEO- Dai pur. (A Gastone) Te, guai s’at réd! (A Zoraide) Te at pö rédar, ma lü, guai s’al vèrş boca!

CLORINDA- Non ci sarà niente da ridere. (Zoraide riattacca la musica, ma, dopo alcuni passi, Leo, per un movimento maldestro, pesta un piede a Clorinda che urla e si stacca, mentre Zoraide spegne la musica) Ahi! Ahi, che male!.. Uddiu: vedo le stelle!

ZORAIDE- An gh’era propria gnint da rédar! Infati te at pianşi.

GASTONE- (A Leo) Ma sei proprio un pachiderma!

LEO- Mia tant ufendar, neh!

GASTONE- Ve ché, valà, ve ché ch’at fag vedar.

CLORINDA- Sì, prova con lui. Vedrai che…

LEO- Cun lü? Ma chi?!.. Ah no, po’: me cun lü an bal mia!

SCENA TERZA (Armanda e detti)

ARMANDA- (Entra dalla comune) Cumparmes… (Piange).

ZORAIDE- Cara, sü, sü… t’an pö mia seguitar acsé. (L’abbraccia).

ARMANDA- S’at saves, Zoraide, s’at saves… Che vargogna!

LEO- Parchè? Cus’è suces?

ARMANDA- In m’ha gnanc lasà andar in casa. Al fiöl e la fiöla i s’è preşentà in sla porta e i m’ha parà via cme na bruta bestia. Im n’ha det ad tüt i culur: che la culpa l’era mea, che s’an fus mia stà par me al sares incor al mond… Ch’al gh’eva di disturb ad cör e che me al saveva e an duveva mia sempar faral balar… e tüt al rest!

CLORINDA- Che cattiveria!

ZORAIDE- Al n’era mia an putlet: al la saveva quel ch’al fava!

GASTONE- D’altra parte, cara Armanda, l’è mia culpa tua se lü, puvret, al vreva vivar, cum’as dis, “al di sopra delle proprie possibilità”.

ARMANDA- ( Piangendo) A g’ho an destin ch’am perseguita: al me prem marè l’è mort d’infart, al second anca… e adès Milcar: la stésa fin!

GASTONE- Dii òm ca riva a na certa età “nel pieno possesso della loro

vigoria fisica” ag n’è pran pochi.

ARMANDA- Purtrop!

LEO- (Ironico a Gastone) E te, conte, saresat un ad chi pochi?

GASTONE- Me, varda, am senti trent’an!

LEO- Am par, conte, ch’at i a cunti grosi.

GASTONE- At par parchè te at val poc e t’at cred che tüti i sia cme te.

LEO- Quel ca val al so po’ me… Comunque, quand un al cunta dli bali, al naşi subit!

CLORINDA- Leo, controllati; sei un ospite: non puoi mancare di rispetto al padrone di casa.

SCENA QUARTA (Ermete e detti, quindi Milena)

ERMETE- (Da destra) L’è ura ad dişnar. (Nessuno lo ascolta).

LEO- (A Clorinda) Ma cusa dit? Lü l’è padrun cme me!

CLOTILDE- Ma sta per sposare la Zoraide e quindi…

LEO- E quindi al na l’ha mia incor spuşada.

ERMETE- Sa vrì vegnar a taula, l’è ura! (Nessuno lo ascolta).

GASTONE- (A Leo) Cum’èla, şuvnot, ca t’am par an po’ gelus?!

ZORAIDE- L’è ura ca la fnighi: a sem ché par na festa, mia par litgar.

ERMETE- E alura, av decidiv a scultarum? Dadlà a gh’è prunt.

ZORAIDE- Bene. At se rivà al mument giust… (A Gastone e Leo che si guardano in atteggiamento di sfida) E a taula gnint quistiun, senò av par via tüti du. (Esce a destra seguita da Gastone).

CLORINDA- E tu finiscila di frignare… non vorrai rovinare la festa!

ARMANDA- Forse l’era mei ca stes a casa.

CLORINDA- Che dici?! Questa è l’occasione giusta per tirarti su di morale e  per dimenticare le malinconie.

ARMANDA- Credat?.. Forse at g’he ragiun. (A Leo, improvvisamente civettuola)Te, Leo, Cus’an dit? Hoi bele che pianşù abastansa?

LEO- (Cupo) Par me… sa ta n’es gnanc cumincià!

ARMANDA- Eeh, cum’at se rustic! T’an sarè mia ufes par cal conte lé… Al sares sempar dre balar… e quand un al sa smaşna trop cun al bal, indu vöt ca gh’armagna i energii par di atri robi?... E alura al ripiega cun li babli. Te at se n’òm, ma n’òm dabun… mia ca beghègu lé!

LEO- Credat, Armanda, ch’la sia acsé?

ARMANDA- S’ag credi?!.. Me, par cli robi lé an ma sbagli mai.

CLORINDA- Non c’è bisogno che tu metta alla prova il tuo proverbiale fiuto per i maschietti. Non è affar tuo!.. E adesso andiamo. (Si avvia a destra tenendo per mano Armanda) Ti avevo detto di assumere

 atteggiamenti più brillanti, ma ora mi pare che esageri.

ARMANDA- Chisà che robi! A g’ho sul fat an cumpliment par tegnal sü ad mural. (Escono a destra).

ERMETE- E te, Leo, an vet mia a magnar?

LEO- Cal tisiu lé al m’ha fat pasar l’apetit. A g’ho fin voia d’andar a casa!

ERMETE- T’an vurè mia far na figura acsé a me madar?!

LEO- Forse la s’al meritares.

ERMETE- As pöl dar, ma li tö culpi t’ag i he anca te… Sì, insoma… t’at se mai decis a farat avanti cun dli pruposti serii… è rivà cl’atar lé e al t’ha ciavà in curva… D’altra parte anca nuantar, s’ho da èsar sincer, l’as va pù ben acsé. Oh! A te a sem tüti afesiunà, ma al conte Gastone, cat, l’è tüta n’antra roba… l’è  na persuna föra dal cumun… Al sarà la furtuna ad me madar e anca la nostra.

LEO- In quant a quel: temp al temp! A vdirem po’ cum la va a fnir.

MILENA- (Comparendo a destra) Vuatar du, cusa spetev? L’è tant ca gh’è i caplet in taula… i ve fred! (Esce).

ERMETE- Andem… però a m’arcmandi… (Si avviano).

LEO- Sé, a stag bun. Basta che lalü al na faga mia al spiritus. (Escono).

Buio in scena

SCENA QUINTA (Luisa, Ermete e Zoraide)

LUISA- (Al riaccendersi delle luci i tre conversano animatamente) An pudì mia, mama, an pudì mia dirag da no… Ì santù prema: anca la Milena l’è dacordi.

ZORAIDE- A sì tantu csé insistent che quasi quasi…

ERMETE- (A Luisa) At l’eva det me: mia èsar trop smaniuşa. T’al sé cum l’è fata: s’la capes che a na roba nuantar ag tgnem dimondi, le, subit…

ZORAIDE- Subit cosa? At vö dir ca sun na povra deficiente, neh?!

ERMETE- Ma no. Sul che dli volti a n’as sa cum’a törat… Dal rest po’, quand Leo al gh’eva ad bişogn, at ser sempar prunta… figurat sa t’am fè mia atartant par me e par al tö murus, che oltretüt questu l’è n’investiment ch’at darà na gran resa, invece cai là i era bèsi butà al vent.

ZORAIDE- Butà al vent… propria cuma dgeva la povra sia Carlota. L’è stà cla volta ch’i l’eva mesa dentar parchè, vecia e siura cum l’era, i l’eva catada a batar al port. Me a s’era stada l’unica parenta a iutarla in chi brut mument là… tant’è vera ch’i m’eva tolt par üna ad cli ragasi ca lavurava par le… Che figuri ca m’è tucà ad far!.. Beh, insoma, quand finalment ag l’ho cavada a farla gnir föra, la m’ha det: “At i a lasi tüti a te, però ricordat… i è sta guadagnà a na qual manera e quindi, a costo da butari al vent, l’è giusta ch’i vegna spes sensa avarisia. Drövi par divertirat e par iutar quei ch’at völ ben”.

LUISA- Apunto. A cla manera lé, an iutè quei ch’av völ ben?!

ZORAIDE- Ma Gastone, ch’l’am voia ben dabun?.. Incö cun Leo l’è stà

an po’ malducà.

LUISA- Cusa gh’entra Leo?.. L’impurtant l’è ch’av völ ben a vù!

ZORAIDE- A taula a l’ho catà an po’ şò ad corda.

ERMETE- Chi? Al conte Gastone?

ZORAIDE- Ma qual conte?!.. Leo… A g’ho paura che la Clurinda l’an sia mia buna ad töral par al vers giust.

LUISA- Se la Clurinda l’an va mia ben, al s’an cata po’ n’antra.

ZORAIDE- Ma sé n’antra!.. Magari na furastera che dopu a n’al pos gnanc pù vedar.

ERMETE- Mama ma… in fin di cunt te ades at g’he al murus.

LUISA- Beh, lasem andar… Putost, turnand al discurs da prema…

ZORAIDE- Qual discurs?

ERMETE- T’al sé mama… par l’afari dal conte.

ZORAIDE- Par i traşent miliun?.. A n’av l’ho det?!

LUISA- Veramente an s’hi incor det gnint.

ZORAIDE- Ma va’ che schers! As ved ca vreva dirval e po’ am sun persa cun di atar ragiunament… Uh, cum’a tachi a vegnar vecia!

ERMETE- Sì… ma…

ZORAIDE- Ma dman o pasadman a vag in banca a tör i traşent miliun e po’ a i dag a Gastone.

LUISA-  Brava! A vidrì ch’av ciamarì cuntenta.

ZORAIDE- Sens’atar. Chisà se anca la sia Carlota l’è cuntenta ca i a spenda a cla manera lé?.. Mah… vuatar cusa dgiv? Ch’la sia andada in paradis? Me a speri: l’era tantu buna!

ERMETE- Propria… Mama, ma al conte al g’ha incor d’alvaras. L’eva det: “Faccio un pisolino”, ma ché l’è bele che sira.

ZORAIDE- Me am par ch’al dorma trop.

LUISA- A n’ag sarà mia gnù quèl ?

ZORAIDE- Vöt vedar ch’armagn vedva incor prema da spuşarum!

LUISA- Sul ch’an vaga tüt in fum a l’ultim mument! Pensa, Ermete, L’è vita sola… quand al spuşa la mama a dvantem i sö unic parent.

ERMETE- Te, cusa credat, ch’as si a lása a nuantar?

LUISA- Eh… s’al na g’ha mia di atar eredi…

ZORAIDE- Sa gh’es da èsar veri li foli ch’al cunta, al duvres aver almen

 na vintina ad fiöi sparpagnà par al mond!

SCENA SESTA (Milena, Sandro e detti, quindi Gastone)

MILENA- (Entra dal fondo con Sandro. È raggiante) Che bel! Che bel post! Ho pasà an dopmeşdé meraviglius. (Guarda Sandro).

SANDRO- Anca a me a m’è piaşù dimondi.

MILENA- Tre culini quaciadi ad vigneti e in sla pù elta al palas! T’es da vedar, Luisa, che paeşagiu: al lag, li muntagni… tüt!

ERMETE- E al palas, cum’èl?

MILENA- Dentar a n’ag sun mia andada, ma, anca d’ad föra, as capes ch’l’è na roba… di alto livello.

SANDRO- Purtrop al custode, quel ca g’ha li ciav, al na gh’era mia.

MILENA- Dopu a sem andà su par na stradina tantu rumantica… S’at saves, mama, cum l’era rumantica! A sem rivà fin lasù dal fatur.

SANDRO- A gh’eva da purtarag i urdan da parte dal conte.

MILENA- Cum’ l’è stà carin! Al s’ha ufert da bevar… e cum l’era cuntent quand l’a savù che al siur conte l’è in procinto da spuşaras!

SANDRO- A capirì… a sarà quarant’an ch’al lavura par lü.

MILENA- Ansi, al m’ha det… Ma indu’èl al conte, ca g’ho da purtarag i salut?

ZORAIDE- L’è incor a let.

SANDRO- Sa permetì, l’è mei ch’al vaga a daşdar: da ché mèş’ura ag l’ho da purtar in d’an post.

LUISA- Al vaga pur. (Gli indica a sinistra e Sandro esce).

ERMETE- (Suona il telefono e va a rispondere) Pronto?.. Ah, set te?.. Sé la gh’è, ma an so mia se le… Va ben, va ben, calmat: at la pas subit. (A Milena, porgendole la cornetta) L’è Daniele.

MILENA- A sem a li soliti… (Al telefono) As pöl saver cus’at vö? Va a catar li tö dunleti e fnésla na buna volta da cuntrularum… At se propria an maniaco, an depravà! Ma me at denunci, veh, sa ta n’am las mia in pace… Cusa t’interesa a te? L’è un ca cunósi… Certo ch’al g’ha na bela machina; tant pù bela che la tua! E al na g’ha mia sul la machina mei che te!.. Sta mia tant ufendar, neh!... Propria te at parli?! Te, che in un mes at gh’è vù al curagio ad farum i coran cun sie doni diferenti!... Eh, ma alura t’an capes gnint… Adiritura! Te at se da manicomio! An g’het mia vargogna a dir cli sumaradi lé?!... Ciau, e ricordat d’an telefunarum pù! (Riattacca) L’am vreva gnir a tör. Al dis ch’l’è gelus e ch’l’am völ ben!

ZORAIDE- As pöl dar ca sia vera. S’al seguita a insistar, ag sarà ben an parchè.

MILENA- Parchè l’è an stupid e an disgrasià. (Esce a sinistra con Luisa

 che mostra di volerle raccontare qualcosa).

ZORAIDE- (A Ermete) Tö surela. la va a fnir ch’l’imboca la strada sbagliada… Quad as völ ben, bisogna èsar bun anca da purtar pasiensa. Le la g’ha ad bişogn da sö Daniele, mia ad cal ciocapiat lé!

ERMETE- Ma cusa dit?! Dli volti at fè di ragiunament che me…

GASTONE- (Entra da sinistra con Sandro) Cara Zoraide, a sun ché.

ZORAIDE- Het punsà ben? (Gastone le bacia la mano).

GASTONE- Am senti fresc cme na rösa: pin ad forsa e d’alegria.

ERMETE- Conte, a prupoşit ad quel ca luminavum stamatina… Ag n’ho parlà cun me madar… A sem a post.

GASTONE- Dabun?... Ah, Zoraide, me e te insiem a farem dli gran robi!

ZORAIDE- A sun cunvinta anca me.

SANDRO- Siur conte, a taca a faras tardi. A Mantua i s’aspeta.

GASTONE- Vengo… Alura a sa vdem dman… Ciau Zoraide.

ZORAIDE- Ciau caro… (A Sandro) A m’arcmandi, va pian cun cal machinun. Temal dacat al me muruşin!

SANDRO- An mancarò… Arrivederci. (Uscendo incrociano Leo e Clorinda) Buona sera signori.  (Escono dal fondo. Ermete esce a destra).

SCENA SETTIMA (Leo, Zoraide e Clorinda)

LEO- (Osservando Sandro che esce) Buona sera… Epur lilü al cunuseva da prema… Chisà indu l’ho vest?... Mah… par tant ca ma sforsa, an sun mia bun d’arcurdarum.

CLORINDA- (Un po’ alticcia) Ma è una fissazione: dove l’ho visto e dove non l’ho visto… Se non ricordi, pazienza!

ZORAIDE- Sa sì bele che turnà!.. Come mai?

CLORINDA- Aiutami a convincerlo; non vuole darmi ascolto.

ZORAIDE- Cus’è suces?

LEO- È suces che… Uh, ècu, forse am ricordi: a l’ho cunusù a Milan, quand a lavurava sota l’impresa edile… Chisà in che ucaşiun?

CLORINDA- Ecco! Ti dobbiamo esporre un problema grave e delicato e lui continua a pensare a quell’autista… Non dà importanza a nulla, non si concentra… non s’impegna!

ZORAIDE- Va ben, va ben… ma ades spiegum.

CLORINDA- (Le porge una scatoletta da gioielli) Guarda.

ZORAIDE- (Ne estrae un grosso orecchino) Al t’ha fat perdar n’urcin?!

CLORINDA- Ma che dici?

ZORAIDE- A ved ch’ag n’è un sul.

CLORINDA- Per forza, non vorrai che ne metta due?

ZORAIDE- Datu che di ureci t’ag n’he do!

CLORINDA- Cos’hai capito? Non è per me… è per lui.

ZORAIDE- (A Leo) Par te?!

LEO- Par me… Walter… lü l’è l’ünic ch’al pöl saver.

CLORINDA- Cosa c’entra questo Walter ?

LEO- L’è un ad Mantua ca lavurava cun me; ad sicur lü al s’arcorda.

CLORINDA- Ti proibisco di pensare ancora all’autista! (A Zoraide) Gliel’ho regalato oggi… non è un’idea stupenda?

ZORAIDE- Ma cat… an so mia me…

CLORINDA- È un orecchino speciale: antifumo e antiartrosi… e, nello stesso tempo, gli dona il tocco di classe indispensabile per apparire bene in società. Solo che… non riesco a farglielo mettere.

ZORAIDE- Parchè Leo? T’an gh’arè mia vargogna? Ag n’è tanti ch’ag l’ha e ninsun a s’in fa caşu. Ansi, l’è an segn ad distinsiun: tant’è vera ch’al porta anca Gastone.

LEO- Apunto. Al la porta lü… me, no!

CLORINDA- E ce l’ha anche il suo autista.

LEO- L’è vera… Però, quand a l’ho tgnusù me, a n’ag l’eva mia.

CLORINDA- Lo senti? È cocciuto. (A Leo) Provalo, almeno, vedrai come ti sta bene.

ZORAIDE- Sì, dai Leo: at voi vedar cun l’urcin! (Cerca di metterglielo).

LEO- (Spostandosi di scatto) No; sta ferma!

ZORAIDE- Cum’at se vilan! Faresat acsé anca s’at l’es regalà me?

LEO- Parchè te m’aresat regalà n’urcin ?

ZORAIDE- Ah, me no… Ma parchè, Clurinda, an g’het mia fat an regal pù nurmal ? An so mia… an maiun o na panciera che, cun i sö disturb, ag n’ha csé ad bişogn.

CLORINDA- Ma che panciera?! Gli ho preso l’orecchino ed è l’orecchino che deve mettere.

ZORAIDE- Su, dai Leo, dag la sudisfasiun.

LEO- Uh!.. Li futugrafii ch’em fat incö , indu ag i het?

ZORAIDE- Li futugrafii?! Ma cus’at salta in ment? (Severa a Clorinda) Veh, t’an l’arè mia fat bevar, ahan?!

LEO- Su dai…indu’ èli?

ZORAIDE- Calmat; ag i ho in cal casét ché. (Apre un cassetto e prende un piccolo plico di foto che gli consegna) Ècu.

LEO- (Le scorre rapidamente controllato da Clorinda, ne sceglie una)

 Questa. L’è propria quela ca sarcava. (La mette in tasca).

CLORINDA- È matto da legare! Ne ha preso una dove io non ci sono nemmeno!

ZORAIDE- Ag sunia me?

CLORINDA- No. C’è l’Armanda con tua figlia e l’autista. (Piange).

ZORAIDE- Ben, ma Leo, cus’èl ch’at maşna in dal tastun?

LEO- Al so po’ me.

ZORAIDE- Varda cum la pians, puvrina!

LEO- Parchè pianşla?

ZORAIDE- L’è culpa tua… Dai, valà, metat stu urcin che csé la capes ch’l’è sta tüt an schers e l’at parduna. (Gli porge l’orecchino).

LEO- Cus’èl? Ch’am meta cal bagai ché?! Tö mo’! (Lo scaglia ai piedi di Clorinda).

CLORINDA- Questo è troppo!.. È finita fra di noi! È finita, hai capito?

LEO- E va ben: è finita. Me, veramente, a n’am s’era gnanca acort ch’la fus cuminciada!

CLORINDA- (Patetica) È colpa mia, Leo, lo so… Ho cercato di darti il mio cuore, ma non ci sono riuscita. Io amo un altro!

ZORAIDE- Un altro?! Ma chi?

CLORINDA- Lo sai chi. (Estrae dalla borsa il ritaglio del giornale e bacia la foto del necrologio) Perdonami Ubaldo, t’ho tradito… ma non t’arrabbiare, non lo farò mai più!

FINE DEL SECONDO ATTO

ATTO  TERZO

SCENA PRIMA (Zoraide e Armanda)

ARMANDA- (Sono seduta per il tè e stanno mangiando pasticcini) I è pran fin! Dit ch’im faga mal?.. L’è an sottemp che, par i duls, a sun sluada.

ZORAIDE- Eh cara, carenza d’affetto ! At gh’è ad bisogn ad n’umot.

ARMANDA- Al so anca me, ma cum’a faghia?

ZORAIDE- Schersat? Üna cme te l’an trema mai.

ARMANDA- Te at gh’è dal curagiu parchè li robi l’it va ben… Ta dventi adiritura cuntésa! Ma me a tac a vedumla bruta.

ZORAIDE- Cun al fişic ch’at gh’è?! Stasira andem a balar a l’ “Isola bianca”; at vadrè ch’at cat an bel putlun ch’at fa pasar la malincunia.

ARMANDA- Ag l’ho un ch’am piasres, ma lü a n’ag pensa mia.

ZORAIDE- Al cunosia?

ARMANDA- An gh’è mal sa t’al cunos!

ZORAIDE- (Perplessa) Leo?!

ARMANDA- Ècu, al saveva ca t’an gh’ev mia piaşer.

ZORAIDE- Me?!.. Cus’a gh’entria me?

ARMANDA- At gh’entri e come! L’è trop innamurà ad te! E anca te, ta spuşi cl’atar, ma a g’ho l’idea che in fond al cör…

ZORAIDE- No, veh: ta ta sbagli… E lü al n’è innamurà ad ninsun, però as völ ben a tüti tre.

ARMANDA- Al la dis, ma al na la pensa mia. T’è vest cun la Clurinda.

ZORAIDE- L’è stada na sciucheta le… E po’ te t’ag piaşi. At fa sempar chi bei cumpliment gras che te, t’at god csé tant a scultari… Certo ch’am prem da vedal sistemà ben…

ARMANDA- Parchè me an gh’aresia mia la pusibilità?

ZORAIDE- Sens’atar… cun tüti i bèsi ca t’he mucià a far la tabachina!.. Però, at sé… al n’è mia an bagaiet.

ARMANDA- Al tratares ben, veh… al tgnires dacat e ag lasares decidar a lü: ch’as vastesa cum’ag par… ch’al bala s’al n’ha voia…

ZORAIDE- Ècu: ca t’al rispeti e ca t’ag fag mia far tropi sfors.

ARMANDA- A so far, veh, a tratar cun i òm! Varda: di marè e di murus ca g’ho vù finura, ag n’è gnanc un ch’as posa lamantar ad me.

ZORAIDE- An gh’è dubi ch’is lamenta… i è mort tüti!

ARMANDA- (Un po’ offesa) Anca te cun li soliti batudi!.. Saresat disposta a metag na parola buna?

ZORAIDE- As capes; ma anca te bisogna ca t’at dag da far par metag in muviment la fantasia. L’è an sottemp ch’at vè vastida ch’at par me nona.

ARMANDA- At sè : am sun mesa un po’ in lütu par Milcar.

ZORAIDE- Incora al lütu?! Ma s’l’è bele che des dé ch’l’è mort!

ARMANDA- At g’he ragiun… urmai… Certo che al me Milcar in dal cör ag l’ho sempar… ma la vita la continua.

ZORAIDE- La continua e la scapa via cme al vent… Al sèt cusa fem? Ades a telefuni a Leo che dman al vegna ché. Te t’at preşenti tüta sensuale e provocante; t’ag fè soquanti mòsi ad queli ch’at sé sul te… e lü, puvrin, l’è bele che in dal bartavel!

ARMANDA- Credat ca sia csé facil?.. Veh, al na sarà mia tüt an şög par capir s’l’è incor innamurà ad te?

ZORAIDE- At se pran suspetuşa!

ARMANDA- Cun te a n’as sa mai… E cum’am vastésia?

ZORAIDE- A vegn me a iutarat par via ca t’at cunsi cum’as dev. T’at met la sutana rósa, quela cun tüti chi spac… T’al sé che a lü la gh’è sempar piaşuda la còsa bela bianca e an po’ in càran.

Buio in scena

SCENA SECONDA (Ermete, Luisa, quindi Milena)

(Al riaccendersi delle luci Luisa è sola e sta sbrigando qualche faccenda).

ERMETE- (Fuori) Ma atarchè: al la dröva pur fin ch’an n’ha ad bişogn…

Sa n’as dem mia na man tra vşinant… (Entra dal fondo).

LUISA- Cun chi parlavat?

ERMETE- Cun quel ch’è gnù a star in dla caslina ché 'd banda. A g’ho imprestà al trapan parchè al g’ha da tacar di quadar.

LUISA- Chi èl?

ERMETE- Mah?..  Al m’ha det ch’lè vita sola. Al  n’è mia  d’ad ché… am par ch’al vegna da la cità. (Squilla il telefono) Ècu Daniele n’antra volta: al telefuna des volti al dé!

LUISA- L’è an bel supadur! Ades ag pensi me a metl’a post… (Decisa solleva la cornetta e parla) Veh, l’è ura ch’at la fnes. L’an gh’è mia e, anca s’l’ag füs, l’an gh’ares ansüna voia ad parlar tec. L’as n’è catada n’antar e te at pö metat al cör in pace…. Ahan?! Uddiu! Ma alura t’an se mia te… ciuè, t’an se mia lü!... Ben, ch’al ma scusa, ma am cardeva…

MILENA- (Entra di corsa da sinistra) Cusa völal incora, cal delinquent?

ERMETE- Taşi ch’al n’è mia lü.

MILENA- Pusibil?! Ma s’l’è da ier sira ch’al na telefuna mia!

LUISA- (A Milena) Vöt taşer? L’è al marescial di carabigner. (Al telefono) Buongiorno. E la sö siura stala ben? A m’arcmandi: al la saluta… Al dega, al dega pür… Atarchè s’al cunusem, par nuantar l’è cme un ad fameia… No, al mument al na gh’è mia, ma umenti i sarà ché… Certo: an machinun ch’al par quel di ministar… Sì, l’è targada Venesia… Cosa?! L’è stada rubada?! Ma che disgrasia, pensar ch’la costa an capital… Certo, a cunusem anca l’autista… Ah. in duvres mia tardar dimondi… Come?... Va ben, sens’atar… Ma no: ‘nsüna dificultà… Certo, grasie e arvedal siur cumandant. (Riattacca; agli altri) I dis ca par che la machina dal conte la sia stada rubada.

ERMETE- Dabun?!.. Questa l’è grosa! E indua?... E quand?

LUISA- Mah?! A n’ho mia capì ben. L’ha det che quand i vé, a i a fema armagnar ché fin ch’in riva lür.

MILENA- Chisà Sandro che rabia!.. Pensar che dmatina a gh’evum da far

an gir a Venesia.

ERMETE- A gh’andarì cun la tö machina.

MILENA- Vöt metar? La n’è mia la stésa roba.

ERMETE- Come?! Scuşa, te set innamurada ad l’autista o dla machina?

MILENA- Che tacadi! Ad l’autista, as capés… Certo, però, che sensa cla machina lé, al dventa anca lü un bast’ag sia, un cme Daniele.

LUISA- A ben, Daniele al n’è mia tant bast’ag sia… Al na gh’eva mia al machinun, ma li dunleti al i a cargava listes!

MILENA- Par cal bel genar ch’l’è! Cus’ag catavli po’?

ERMETE- Quel t’al duvres saver anca te… S’at l’he spuşà!

MILENA- Ma sé… Ben, al saviv che incö al n’ha incor telefunà?

LUISA- Finalmente al s’è fiacà! A n’è mei?

MILENA- Però, a lasar lé csé a l’impruvis, a par ch’am manca quèl.

ERMETE- Andem ben! Vali mo’ a capir li doni!

MILENA- Cus’an dit, Luisa ? Sa pruves a ciamaral me…

LUISA- Guai s’at fè na roba csé ! Sa t’ag telefuni chisà cus’al pensa… e dopu a n’as salvem pù… Ve mo’ via a iutarum par la sena.

MILENA- (Si avviano entrambe a destra) At g’he ragiun, però, s’at credi, a sun an po’ in panser. (Escono. Suonano e Ermete esce dal fondo).

SCENA TERZA (Ermete e Leo, quindi Zoraide e Armanda)

ERMETE- (Entra dalla comune con Leo) Ve pur dentar Leo. At vedi an po’ agità… è suces quèl?

LEO- Forse. La Zoraide an gh’èla mia? Bisogna ch’ag dega na roba subit.

ERMETE- Calma, calma. A la tö età an va mia ben ‘verag tropa presia. Sentat ché e tira fià. (Leo siede) L’è andada föra, ma umenti la sarà ché. (Sentendo rumori dal fondo, va a vedere) A s’è rot al car in pèt al marangun! L’è le… e a gh’è anca l’Armanda.

ZORAIDE- (Entra seguita da Armanda che è abbigliata in modo originale e provocante) Leo, che brav ch’at se stà!

LEO- A sun andà a Mantua e po’ a sun gnù diretament ché.

ZORAIDE- T’è fat pran ben! Sentat Armanda, chè darent a Leo.

ARMANDA- ( Siede con movimenti volutamente provocatori) Ciau…

LEO- (Distratto) Ciau. (A Zoraide) Dunca: a sun apena stà a Mantua e…

ZORAIDE- (Interrompendolo) Cum’at gh’arced, Armanda, davşin a Leo! Che bela copia!

ARMANDA- Dit dabun, Zoraide?

ERMETE- Scuşè: me a vag föra an mument. A g’ho prumes al nostar növ vşinant ch’ag dag na man a tacar i quadar.

ZORAIDE- Uh, che bel! A sun curiuşa ad cunosal. Che tipu él?

ERMETE- L’è n’ansian. Na persuna dimondi seria, an tipu a l’antiga.

ARMANDA- S’l’è a l’antiga, ag pensem nuantri a mudernişaral… Èl an bel òm?

ERMETE- Cat… an so mia… l’è an vècc.

ARMANDA- Cusa vresat dir, che se un l’è vec, al na pöl mia èsar bel?! Pr’eşempi Leo: ad i an ag n’ha an bel pochi… epur… (Accarezzandolo) varda che bel faciot!... e che fişic!

ERMETE- Eeh… as capes… Ben: me a vaghi. (Esce dal fondo).

ZORAIDE- Neh, Leo, che l’Armanda la sta ben?

ERMETE- (Ad Armanda) Parchè, s’erat malada?

ARMANDA- Me no.

LEO- Mèi. Veh, Zoraide, a g’ho da dirat na roba impurtanta: a sun andà a Mantua…

ZORAIDE- At l’he bele che det soquanti volti. E alura?

LEO- A sun andà a catar cal me amic ca t’eva luminà e…

ARMANDA- (Continuando a stargli appiccicata  e ad accarezzarlo sul collo) Ag set andà da par te?

LEO- As capes.

ARMANDA- Birichin! T’am pudev ciamar ca gh’andavum insiem… Pensa: cum’a sares stà bel!.. In dal turnar indré a pudevum firmaras in an qual pusticin rumantic a magnar quèl… magari in sal Po…

LEO- An g’ho gnanc pensà.

ZORAIDE- Male… T’he pers na gran ucaşiun!

ARMANDA- Ma n’antra volta a n’as daşmenga mia ad me. (Lo abbraccia) Neh, Leo? Urmai ho decis che al me lütu l’è fnì… e a sun ché.

LEO- Sì, brava, at se ché… ma  sta buna che senò a perd al fil dal discurs. Al me amic, cum l’ha vest la foto ad l’autista…

ZORAIDE- Incora cun st’autista?!

LEO- Al s’è ricurdà subit ca l’evum cunusù a Milan quand andavum a lavurar cun la dita a San Vitur.

ARMANDA- (Caricando ulteriormente i soliti atteggiamenti nei confronti di Leo) Bravu Leo! T’ag se rivà ad co’… At gh’ev cla voia lé e t’at la se cavada!  E, ades, an g’het mia na qual atra voia?

LEO- Ag l’ho na voia… e grosa!

ARMANDA- Quala, caru?

LEO- Quela ch’at las lé ad pitunarum al col e da sfrigularat cuntra la me gamba! Cun al cald ca fa, varda, a g’ho ad bişogn ad respirar.

ARMANDA- (Ritraendosi offesa) Eeh, ma alura… Me a vreva sul…

ZORAIDE- Che brut vilan! Èla la manera ad tratarla?.. E pensar che le, puvrina, la s’è fata tüta bela par te!

LEO- (Squadrando Armanda) At set fata bela?

ARMANDA- A n’am sun mia fata bela; a la sun sempar stada bela!.. Sul che te t’an capes gnint.

LEO- A gh’è da vedar s’an capes gnint o sa capes trop.

ARMANDA- (Scoppiando a piangere) Che vargogna!.. Che figura c’ho fat! Ma al saveva… a m’al santeva ch’l’andava a fnir acsé!

ZORAIDE- (Consolandola)Te t’an g’he ninsüna culpa. L’è lü ch’al g’ha da vargugnaras! (A Leo) Ma chi at credat da èsar? E cusa pretendat? Üna mei che l’Armanda t’an la catarè mai!

LEO- L’è ura ch’at la fnes da tacarum li tö amighi. A par quasi che da tö sia ta n’abii mia eredità sul i bèsi, ma anca al master!

ZORAIDE- Varda : at cumpatési ! Dop tüt quel c’ho fat par te… ades ta m’ufendi a cla manera lé !

LEO- Quel ca t’he fat ? At m’he fat blin blin fin ca t’ha fat comud e po’ at m’he scartà cme an vastì ca n’at pias pù, da regalar a li tö amighi!

ZORAIDE- Al n’è quel ca t’he sempar vrù? “La vita la va gududa sensa

perdas adré ai sentiment” ta dşevi “ sempar muruşi e mai muier… Av voi ben a tüti tre, üna la val cl’atra… basta ca n’am creèg mia di strolic, ch’ag n’ho bele che vù abastansa da şuan”… N’è mia vera ca ta dşev acsé?

LEO- L’è vera, però te, i strolic, t’ag l’he cavada a pricurarmi.

ZORAIDE- Me?!

LEO- Sicur: te. At m’he tratà cme an can.

ARMANDA- (In un nuovo eccesso di pianto) Ècu, sentat ca gh’eva ragiun? L’è innamurà sul ad te… e l’è gelus!

ZORAIDE- Credat?.. Ma no, l’è impusibil… propria cal lè!.. Ve’ via ch’at cumpagn da la Clurinda che csè ta ta sföghi an po’ anca cun le. (Si avviano al fondo. A Leo) E te, sta mia andar via, veh, che umenti a turni indré e t’am g’he anca da fnir da cuntar cla fola lé ad l’autista e ad Milan.

LEO- A n’at cunti propria pù gnint! Ades a vag a casa.

ZORAIDE- Guai a te sa ta t’insonii na roba da genar… A t’ho det da star ché, che dopu a gh’em da far tüti i nostar cunt… (Incrociano all’uscita Gastone che sta entrando seguito da Sandro) Oh, a gh’è al me muruşin!..

Het durmì ben, caru?

SCENA QUARTA (Gastone, Sandro e detti)

GASTONE- (Entra anche Sandro che, dopo un cenno di saluto, si mette in disparte) Am sun insunià ad te tüta not. (La bacia sulla guancia).

ZORAIDE-  Uh, che emusiun!.. A s’eria bela?

GASTONE- Meravigliusa!.. Ma cusa g’hala l’Armanda da pianşar?

ZORAIDE- La pians par culpa ad na sö amiga ch’la n’è mia stada unesta cun le… Ma ades a la porti a far an girtin e ag pasa subit… Sentat, Gastone, che umenti a turnem. Intant at pö far cumpagnia a Leo… E serca ad tiral sü ad morale: incö al g’ha al mus anca lü.

GASTONE- Ag pensi me. A so na barşeleta ca fa spansar dal rédar.

ZORAIDE- Ècu, brau… (Uscendo dal fondo con Armanda) Ciau a tüti.

GASTONE- Dunque, carissimo Leo…

LEO- A la so bele che.

GASTONE- Cosa?

LEO- La barşeleta ca t’am vö cuntar.

GASTONE- Ma come?!.. Se ancora…

LEO- Mia preocuparat; s’at deg ca la so! A i a so tüti li tö barşeleti e a n’ag n’è gnanc üna ch’am faga rédar!

SANDRO- (Chiamando a destra) Milena, carissima, a sem ché.

SCENA QUINTA (Milena, Luisa, Ermete e detti)

MILENA- (Entrando da destra con Luisa) Siv rivà?... (Abbraccia Sandro)

Caru, chisà che dispiaşer!. Ma sta mia törtla: at vadrè ch’i la cata subit.

SANDRO- (Perplesso) Eh, me… veramente… an so gnanc me…

LUISA- Ma cum’if fat a rivar da Mantua acsé prest? Da st’ura ché dli curieri a n’ag n’è mia.

GASTONE- (Perplesso) Parchè mai aresum duvù vegnar in curiera?

MILENA- Ma vöt che al conte al sia un da spitar dli curieri?!  Sicuramente i è gnù in taxi.

SANDRO- Ma qual taxi?!

LUISA- O forse i ha cumprà n’antra machina csé in si du pé? Na persuna cme al conte l’è in gradu ad far anca na roba dal genar!

GASTONE- Sì, ma me an capes mia….

ERMETE- (Entrando dal fondo) Ben, ma sa sì rivà cun la vostra machina?!... I ha fat prest a catarla!

SANDRO- (Nervoso) Ma ad cusa siv dre parlar, insoma?

MILENA- Ad la vostra machina. Ha telefunà i carabigner ch’l’è stada rubada!

SANDRO- I carabigner?!... I ha telefunà ché?

LUISA- Sicur; a g’ho rispost me. Ben, ma… in m’arà mia cuntà na bala?!

GASTONE- Sé, ciuè no… la n’era mia na bala… sul che…

LEO- As pöl saver se sta machina iv l’ha rubada o no?

GASTONE- No, ciuè sé… Lür is cardeva, invece l’era n’equivoco.

ERMETE- E cum’èl stu equivoco?

GASTONE- Uh, na roba cumplicada: a cuntarla ag vres an mucc ad temp.

LEO- Dal temp ag n’em fin ca vrem! Cunta, conte, cuntas l’equivoco. A gh’è al caşu ch’al sia pù divertent che la barşeleta ad prema.

GASTONE- La culpa l’è tüta dal purter dl’albergo. Neh, Sandro, ch’l’è stà al purter?

SANDRO- Sé, propria lü, cl’ingnurantun lé!

ERMETE- V’hal rubà la machina lü?

SANDRO- Lü l’è stà.

GASTONE- Sé… ciuè no. Al na l’ha mia rubada, ma al s’incardeva. Ier sira a l’em lasada in uficina pr’al cambi ad l’oiu… Stamatina prest al na l’ha mia vesta al parchegiu ad l’albergo e l’ha pensà ch’i l’es rubada… E csé l’ha ciamà i carabigner.

LUISA- Sensa diruv gnint a vuatar?

SANDRO- Sensa dirsal… Av l’ho det ch’al na capes gnint.

GASTONE- L’è che lü al g’ha l’urdan d’an disturbar mai i client par dli minüsii dal genar, supratüt quand i dorum.

SANDRO- E csé i carabigner i s’è mes a far li sö indagini e i n’ha mia incor savù ch’l’è stada tüta na malintesa.

ERMETE- Mèi. Quand a riva i carabigner a ga spieghè tüt e a sem a post.

GASTONE- (Molto preoccupato) I carabigner?... ché?.. Ma quand?

LUISA- Umenti i sarà ché. I m’ha det ca ia spetegh ch’i riva subit.

SANDRO- Cosa?! (Agitato) Papà, l’è mei che nuantar a taiema… Ciuè, a vreva dir che al conte al gh’ares…

LUISA- Ben, ma s’al l’ha ciamà papà?!

GASTONE- Eh… a savì: me al trati a la buna… ag sun tant afesiunà!

SANDRO- E me dli volti a ma sbagli… dal gran ch’ag voi ben.

MILENA- Che bel raport! Ì da èsar do persuni pran buni e par ben!

SANDRO- (Sulle spine) Atarchè. Però, conte, lalü al s’aspeta.

GASTONE- Uh, l’è vera. Sa manchi cl’apuntament lé a gh’an ve’ na gamba!

ERMETE- Ma come?! Andev via?

GASTONE- (Avviandosi) Bisogna. Ansi, a g’ho paura ca sia tardi.

LUISA- (Perplessa) Ma… e i carabigner?

SANDRO- A ga spieghè vuatar, che dopu po’ a pasem par la caserma. (Escono quasi di corsa dal fondo) Arvedas a tüti.     

MILENA- A m’arcmandi: va pian Sandro, ca n’av suceda quèl.

LEO- No, l’è mei ch’al vaga fort s’al na völ mia cataras di strolic!

ERMETE- Ben, ma cusa vöt dir?

LEO- Cuma gh’ì luminà i carabigner, a gh’è gnù na gran presia da scapar.

LUISA- Sta mo’ a vedar che al conte al g’ha paura di carabigner!

LEO- Al conte, propria sicur a n’al sun mia, ma par l’autista a so quel ca deg! A sun stà propria me a segnalar la roba ai carabigner.

MILENA- Te?! Cusa pöt dir te ad Sandro?

LEO- At pos dir ch’l’è an laşarun. A l’ho tgnusù quand l’era in galera a Milan. Tö madar l’an m’ha gnanc lasà parlar, ma i carabigner i m’ha scultà e come!

ERMETE- Ma cusa t’è saltà in ment, Leo? Cus’het cumbinà?

LEO- Me ho fat al me duver da galantom par via che i lucot cme vuatar i vegna prutet dai trufun e dai delinquent!

MILENA- Delinquent? Ma chi? Sandro?!.. At se te, putost, ch’i duvres ciaparat e ligarat cme an salam. At se te al delinquent!

SCENA SESTA (Carabiniere e detti)

CARABINIERE- (Entra improvvisamente dalla comune mentre Milena pronuncia le ultime parole) Fermi tutti! (A Milena, indicando Leo) È lui?

MILENA- Lü, chi?

CARABINIERE- Il delinquente.

MILENA- Pù delinquent ad lü, chi völal ch’ag sia?! L’ha ruvinà me madar e l’am völ ruvinar anca me!

CARABINIERE- (A Leo) Lei è in arresto.

LEO- Chi?.. Me?!

CARABINIERE- Non faccia movimenti e metta le mani contro il muro.

LEO- L’è an prublema metar li man cuntra al mur sensa far muviment.

CARABINIERE- Non faccia lo spiritoso. (Leo alza le mani) Stia zitto che tutto quello che dice può essere usato contro di lei… Dov’è il suo complice? Ha fatto in tempo a scappare?

LEO- Me a gh’al dşires, ma al m’ha apena det ch’l’è mei ca taşa.

CARABINIERE- Non importa; tanto non va lontano. Fuori c’è il maresciallo con un altro collega: lo pigliano subito.

LEO- An sares mia mei ch’al la ciames dentar?

CARABINIERE- Il complice?

LEO- No, al marescial; acsé a ciarem li robi.

CARABINIERE- Stia zitto. Il maresciallo sa da solo quando è ora di entrare. (Agli altri) Voi, avete notizia del complice?

LUISA- Ben, ma g’hal anca an complice?! Par far cosa?

CARABINIERE- Per rubare e truffare… A guardarlo così non sembra, ma è un noto criminale, conosciuto dalle polizie di mezza Europa.

MILENA- Chi, lü?!.. Impusibil!

CARABINIERE- Lei stessa mi ha detto che il delinquente è lui.

MILENA- Sì, ma l’è an delinquent nustran, a la caşalina, mia an criminal europeo, cum’al dis lü.

CARABINIERE- (A Leo che ha abbassato le mani) Lei, rimetta le mani a posto.

LEO- Ma am ve mal ai bras… Al sa cum’l’è… a la me età…

CARABINIERE- Ha ragione. Adesso le metto le manette, così lei sta più comodo e io più tranquillo. Su, allunghi le mani verso di me.

LUISA- Ma no, puvret… li maneti, no.

CARABINIERE- Signora,mi dispiace, ma non posso correre rischi. Deve capire che l’arresto di un criminale così importante per me è la grande occasione, quella che mi permetterà di fare carriera e di avere un po’ di soldini in più nello stipendio.

LEO- Caru al me ragas, quasi quasi am dispias da n’èsar mia quel ch’al serca… A g’ho paura che, par la prumusiun, stavolta l’ag vaga mal.

CARABINIERE- Non ci casco. Conosco la sua fama di mistificatore… E adesso faccia il bravo, la prego, si lasci ammanettare.

LEO- No, ca g’ho al fardur e dopu a n’ag la cav mia a supiarum al naş.

LUISA- (In disparte a Milena, mentre il carabiniere a gesti cerca inutilmente di convincere Leo) Het vest cusa t’he cumbinà?

ERMETE- (A Milena) Sa t’impares a tgnir la lengua a post na qual volta!

MILENA- Povra me! Quand al ven a saver la mama, l’am dà na sulfrada d’alvarum la pel… La ma scancela da fiöla… l’am dişereda… (Al carabiniere) Neh, siur, prema am sera sbagliada: lü al na gh’entra mia… L’am ciapa me, putost: la culpa l’è mia.

CARABINIERE- Ah, il complice sarebbe lei! Strano: mi avevano parlato di un uomo sui quarantacinque anni. (Squadrandola) Come età, ci siamo.

 MILENA- (Offesa) Ci siamo?! Ma lü al g’ha ad bişogn ad dasbarsgnaras ben i occ!

CARABINIERE- (Continua a guardarla) In quanto al sesso…

MILENA- A n’ag sarà mia di dubi anca in sal fat ca sun na dona?

CARABINIERE- No, sembrerebbe una donna autentica… Si saranno sbagliati nel mandare il cablo… Beh, bando alle chiacchiere. Si metta accanto a lui e stia buona. Delle manette ne ho un paio solo e sono per il signore… (A Leo) Su, sia gentile: le metta.

SCENA SETTIMA (Maresciallo e detti)

MARESCIALLO- (Entra dal fondo) Tutto a posto Carminiello?

CARABINIERE- Signorsì, signor comandante, ho provveduto all’arresto del ricercato e del suo complice che, a quanto pare, non è maschio, ma femmina.

MARESCIALLO- E sarebbero loro?

CARABINIERE- Signorsì, signor comandante.

MARESCIALLO- Ma che hai combinato?! Hai catturato il mio amico Leo, che è stato lui a metterci sulla pista dei due malfattori… che intanto. però, hanno tagliato la corda… E lei è la figlia della signora Zoraide con cui mi onoro d’aver ballato splendide mazurke… Va’ subito in caserma che poi facciamo i conti.

LEO- Ma no, cumandant, sta mia törtla cun lü, a gh’è stà n’equivoco, la n’è mia culpa sua. (Al carabiniere) Certo, şuvnot, che par la prumusiun, stavolta la gh’è andada sbuşa.

MARESCIALLO- Vedrai che promozione! Lo faccio trasferire a…

LUISA- Ma no, puvrin, l’è csé şuan! Al par an putèl tantu pr’al dret!

ERMETE- L’è vera ch’as vreva metar dentar, ma l’ha druvà li buni maneri… Al s’è cumpurtà propria da brav carabigner.

MARESCIALLO- Sì, da bravo carabiniere delle barzellette… Vai Carminiello, per stavolta facciamo finta di niente. Va’ a dire all’appuntato che comunichi alle altre stazioni che i due ladri ci sono scappati.

CARABINIERE- Eseguo, signor comandante. (Mettendosi brevemente sull’attenti) Grazie signori… e scusino il disturbo. (Esce dal fondo).

ERMETE- Ma insoma, cumandant, che ladar a sarchev?

MARESCIALLO- Ma come?! Quelli che, grazie alle informazioni del mio amico Leo, avevamo localizzato a casa vostra.

LUISA- Al conte?!

MARESCIALLO- Sicuro, il sedicente conte Gastone Magnoni della Greppia, assieme al suo degno figlio Alessandro. (Sorpresa generale) Vi avevo telefonato, noh… per la macchina rubata?

LUISA- Sì, ma me am cardeva ch’ig l’es rubada a lur… e invece…

MARESCIALLO- Si vede che prima ci siamo capiti male… Sono due delinquenti internazionali, specializzati nel furto di macchine di lusso che usano per mettere in scena la storiella del conte e dell’autista e truffare così anziane signore, ricche e ingenue.

ERMETE- Propria quel ch’i ha fat ché… A nuantar, però, in s’ha rubà gnint. Almen a cred… Milena, va’ a vedar in dla cambra dla mama sa gh’è

incor l’or in sal casabanc.

MILENA- Uddiu!... A vag subit.

MARESCIALLO- Non c’è bisogno. Loro non rubano in quel modo. I soldi, se li fanno consegnare direttamente dalle vittime con la truffa… Poi, naturalmente spariscono.

LEO- E meno male che me ho naşà al pericul e ag l’ho cavada a tirarvan föra in temp… O no?.. A gh’iv dat di bèsi?

ERMETE- An gh’è dubi! T’am m’arè mia tolt pr’an cuiun?

LUISA- (Ricordando) Ermete, Ermete caru… i traşent miliun!

ERMETE- Uh… l’è vera!

MILENA- Signur veh!.. Signur!.. A sem ruvinà!

MARESCIALLO- Spiegatemi: quali trecento milioni?

MILENA- A l’em cunvinta nuantar a dar traşent milun al conte par n’investiment ch’al duveva èsar la furtuna d’Ermete.

LEO- Ma ag i hala po’ dat?

ERMETE- (Disperato) Ier matina l’è gnuda in banca indu a lavuri me e l’è andada subit in dl’ufesi dal diretur.

MARESCIALLO- Può darsi che sia andata per un altro motivo. Adesso telefono in banca, così sappiamo come stanno le cose.

LUISA- (Mentre i maresciallo fa il numero) Che brut mument ca sun dre pasar! Am ve fin la mòsa ad corp!

LEO- Tè bòta, Luisa, tè strec, che umenti at sé tüt.

MARESCIALLO- (Al telefono) Pronto, direttore… mi occorrerebbe un’informazione per un’indagine che sto facendo… Volevo sapere se ieri la signora Zoraide ha effettuato un consistente prelievo dal proprio conto… Sì, sì, capisco… Certo, ha fatto tutte le cose in regola, non dubito.

Va bene, direttore, grazie e scusi il disturbo. (Riattacca) Mi dispiace per voi, ma i quattrini sono partiti: trecento milioni giusti giusti, in contanti.

LUISA- Uddiu, Uddiu!.. L’è fata! (Fugge precipitosamente a sinistra).

MILENA- (Melodrammatica) L’è la nostra fin… la nostra fin! (Anche Ermete esprime con gesti evidenti la propria costernazione).

LEO- Ma quala fin?! La g’ha dat na buna alşirida, ma quèl a gh’armagn.

MARESCIALLO- E poi non si sa mai; può darsi che li prendiamo.

ERMETE- A gh’è na qual pusibilità?

MARESCIALLO- Beh, presto o tardi i ladri di quel tipo li catturiamo.

ERMETE- E i bèsi?

MARESCIALLO- Quelli, è un po’ più difficile. Di solito, quando prendiamo i ladri, i quattrini sono già spariti.

ERMETE- Het capì che bela pruspetiva!

MARESCIALLO-  Si fa il possibile. Adesso io vado in caserma: quando arriva la Zoraide, salutatela e fatele coraggio anche per me.

LEO- Arvedas cumandant e, a m’arcmandi, fa in manera da metag li man ados in presia a chi du saltafos lé.

MARESCIALLO- Non mancherò… E tu, statti in gamba, Leo. Arrivederci a tutti. (Esce dal fondo).

MILENA- Che disperasiun! Quand la riva cusa dişla?.. Me a g’ho paura; a scap via!

ERMETE- No, te ta stè ché! La culpa ag l’em tüti e a l’afruntem insiem. Te, però, Leo, das na man. Sta mia stigarla cuntra nuantar. Quel ch’at di te, par le al cunta dimondi.

LEO- Ma buna! La g’ha na rabia mec ch’la n’am völ gnanca sentar a tósar! A gh’ì poc da sperar in me.

LUISA- (Rientrando mesta da sinistra) A n’èla mia incor rivada?

SCENA OTTAVA (Zoraide, Armanda, Clorinda e detti)

ZORAIDE- (Entrando dal fondo assieme a Clorinda e Armanda) Sé

ch’l’è rivada, insiem a chi atri do bambuli. (Si guarda attorno) Uh, che bruti ceri da funeral! A gh’è an qualdun ch’a sta mia ben?

LUISA- No no… a stem tüti ben.

ZORAIDE- Alura… quand a gh’è la salut a gh’è tüt… Santev putleti. lé darent a Leo. (A Luisa) Stasira li sta ché a sena… E Gastone, indu’èl ?

MILENA- (Melodrammatica) S’at saves, mama… s’at saves…

ZORAIDE- Sa ta dşes, cara… l’è facil ca saves…

LUISA- Ma la n’è mia na roba facila… Ma Diu, mama, sa savesuv… sa savesuv cus’è suces…

ZORAIDE- Dai mo’ ca santema.

LUISA- An g’ho mia al curagiu… Dégal te, Ermete.

ERMETE- Ècu… a toca sempr’a me!.. Ah, che brut rosp ch’am toca d’ingugnar!.. S’at saves, mama… s’at saves…

ZORAIDE- Lasè mo’ lé tüti tri! Te, Leo, al sèt cus’è suces?

LEO- Certo ch’al so.

ZORAIDE- E alura cuntamal, sensa tanti “s’at saves… e sa t’an saves”.

LEO- Cara la me Zoraide, at se armaşa sensa muruş e sensa bèsi!

ZORAIDE- Dit dabun?!.. S’at saves, caru… s’at saves cum ta ta sbagli! Di bési ag n’ho da fugarat… e in quant al muruş…

LEO- In quant al muruş, al tö bel conte l’ha taià l’angul insiem al sö complice, ch’l’era po’ anca sö fiöl; parchè i è du ladar e i carabigner i è

gnù par ciapari, ma i è rivà trop tardi.

ZORAIDE- E alura?! Ta n’am l’he det anca prema ch’at l’è cunusù quand at lavurav a San Vitur… Cus’at cardevat? Ca n’es mia capì?

LEO- Ma prema t’an g’he dat ansüna impurtansa…

ZORAIDE- A fava finta par darat mia la sudisfasiun a te… Invece ag l’ho data e come, l’impurtansa… Tant’è vera ch’l’è stà propria alura c’ho capì ca t’am vö ben dabun.

ERMETE- Ma no, mama, ta n’he mia capì…

ZORAIDE- Ma senti cl’atar ché! Neh, vuatar tri: an gh’arì mia da ficar al naş incor in dli me robi?! Stavolta a perdi la pasiensa dabun! Sa deghi c’ho capì, l’è acsé e basta!

ARMANDA- Sicur: l’ha propria capì. L’as l’ha det anca a nuantri in dla riuniun ad li tre bambuli ch’em apena fat.

CLORINDA- (È andata a prendere la bottiglia del Whiski e Armanda ogni tanto le versa da bere) Ci ha chiesto anche scusa per essersi servita di noi in modo subdolo… ma noi l’abbiamo perdonata: l’ha fatto per una giusta causa. Abbiamo risolto i nostri problemi e abbiamo concluso che la

colpa di tutto… (A Leo) è tua.

ARMANDA- Cun li tö fandonii t’as fav sbagliar tüt!.. Ades a ta spieghi… Ansi, spiegag te, Clurinda, ca t’at se apena bagnada l’ugula e… chisà cum’at vè via lésa!

CLORINDA- (A Leo) Non è vero che “ questa o quella per te pari son”; non sei affatto un farfallone superficiale, incapace di sentimenti profondi e duraturi, come volevi apparire. Tu sei innamorato solo della Zoraide e la vuoi solo per te e tutta per te.

ARMANDA- Brava!.. (A Leo) Te at vö sul la Zoraide e le l’at völ sul te!

LEO- L’am völ me?!.. Ma s’l’era in procinto da spuşar…

ZORAIDE- E te, cucù, at gh’ev cardù!.. Me ca spuşa cal cagabali lè! Ma par chi m’het tolt?.. A gh’eva det da sé parchè a vreva metat a la pröva te e dar na lesiun ai me fiöi… A gh’eva da sucedar dli robi che, infati, i è propria sucèsi.

MILENA- (Assieme a Luisa ed Ermete ha seguito con atteggiamenti evidenti di ansia crescente) Purtrop… i è sucèsi!

ZORAIDE- Ben, ma te g’het incor dli gnoli?

MILENA- Ma no, mama, la lesiun a l’em capida… ma i traşent miliun!

ERMETE- Ma sé, quei ca t’he dat al conte.

ZORAIDE- Traşent milun al conte?! Ta scarsarè… Me sia Carlota la s’era arcmandada ca i a spandes par divertirum e par far dal ben, ma mia da

farmi ciavar a cla manera lé.

LUISA- (Entusiasta) Ma alura?.. Alura a n’ag i ì mia dat!

ZORAIDE- Vuatar sé ch’ag i aresuv dat dabun!

ERMETE- Però a tirari sü in banca t’ag se andada!

ZORAIDE- Certo, par spendri second li dispuşisiun ad la sia Carlota.

MILENA- T’he spes traşent miliun?! Csé in presia?

ZORAIDE- At vö saver cum’a i ho spes.

LEO- Veramente a sun curius anca me.

CLORINDA- E fai bene, perché è una cosa che ti riguarda moltissimo.

ZORAIDE-  Lur do i al sa e i è d’acordi.

CLORINDA- Sì, siamo d’accordissimo. Che bello Che bello! Che bello!

LEO- Armanda, lása lé ad farla bevar.

ARMANDA- Veh, la butiglia la l’he andada a tör le.

ZORAIDE- Sì, però te at seguiti a impinirag al bicer… (Mentre Armanda cerca di togliere la bottiglia a Clorinda, che la tiene stretta) Dunca: cun i traşent miliun am sun tolta na bela casa in riviera… e a gh’andem me, li me amighi, ch’li gh’arà ucaşiun da far tanti cunuscensi növi, e…

CLORINDA- Oddio! Cos’hai combinato?.. La mia vestina! (La bottiglia con cui stavano armeggiando si è rovesciata sulla veste di Clorinda).

ARMANDA-  Ta stè mai ferma! T’an vö mia cedar… T’he bele chebbù trop.(Alzandosi) Ve via ch’andem in bagn a pulirat la vesta. (Escono a sinistra).

ZORAIDE-  E naturalmente in riviera cun me a ve anca… (indicando Leo) me maré.

LEO- Chi… me?.. Tö maré?!

ZORAIDE- Te. (Agli altri) E questu l’è an fidansament dabun, mia na mesinscena cme cun Gastone.

ERMETE- Bravi! L’era ura ch’av decidesuv.

LUISA- Mama, lasè ca v’al dega: an marè mei che Leo a n’al pudevuv mia catar.

LEO- Piani… piani cun stu maré: l’è na parola ch’am pias poc… Me, Zoraide, l’è vera ch’at voi ben, che l’unica at se te… però al matrimoni l’am fa paura. A n’am senti mia madur.

ERMETE- Ostia! At sentat şèrb a la tö età?!

LEO- L’è mia ca sia şèrb… forsi ho pasà la madurasiun da trop temp… E po’ ag l’eva prumes a la me povra muier, in sla sö tomba. A g’ho det: “Delina, at prumet ch’an ma spuşarò mai pù. Dop vintitri an pasà cun te, la voia ad tör muier a l’ho persa par sempar”.

ZORAIDE- Lasem andar. Intant at cuminci a vegnar al mar cun me. Quand a sem là, a gh’em tüt al temp par ciarir la facenda, E ades, dam mo’ an bel başin.

LEO- Cara… fin ch’at vö di başin. (La bacia).

GLI ALTRI- Eviva i spus!

LEO- Ècu: al saveva ch’i dgeva acsé!

MILENA- ( Improvvisamente  piange) No, no… questu l’è trop!.. Me…

LUISA- Beh?! An g’het mia piaşer che tö madar la sia cuntenta?

MILENA- A sun trop cumòsa… an sun mia buna ad trategnum.

ZORAIDE- Dì la verità: at se invidiuşa parchè me a sun vecia e ag l’ho cavada a catar la strada giusta; invece te at se şuvna e bela, ma t’an se mia buna da metat a post.

MILENA- A sun trop disgrasiada, mama!

ZORAIDE- Che foli! Ta n’ag l’he al tö òm… L’è pin ad difet, ma av vrì ben; e, quand as völ ben dabun, as pasa a sura anca ai difet.

MILENA- Credat, mama?... Ma al na telefuna pù, l’è tüt incö ch’al na ciama mia… a l’ho fiacà e ades… (Squilla il telefono) Mamma cara…

ERMETE- (Risponde) Pronto… Cus’èl?... E te at vö che me ag riferésa cli robi lé? Te, caru, at se an po’ şò ad carşada…. Veh, quel ch’at pensi ad le, parchè an gh’al dit mia personalmente? Sempar ca t’ag n’abii al curagiu…

MILENA- L’è lü!.. L’è lü!.. Uddiu!

ZORAIDE- E sta atenta a quel ca t’ag dì… S’at ve in ment na qual parulasa, moşgat la lengua, ma sta mia fartla scapar! (Minacciosa) Bada ca stag ché ad banda a te!

ERMETE- (Al telefono) Sé, sé… ècu: at la pas subit. (Porge la cornetta).

MILENA- (Al telefono) Daniele set te?... Ma no, ma no: t’he fat ben… Ben, ma parchè vöt ch’at ciama porc? An gh’è mia motivo…. Ah, al motivo al gh’è…. Ho capì: t’at vrev vendicar parchè at m’he vest cun l’autista… (Trattenendosi a stento) Sé? Da la rósa ad Lusèra e po’ anca da la negra ad Guastala! E me, invece, a sun andada in bianc… Apunto: a vreva dir che te, i coran t’am i he fat dabun, me, invece, la m’è andada sbuşa!... Eh, a sun furtunada cme na galina ch’a va a far via… Insoma, parche vöt ca t’ufenda?... Certo ch’at meritares tanti bruti paroli, ma a n’at i a deg mia… Ma no; a n’è mia par cal lé; l’è ca g’ho me madar ché 'd banda che, sa deg na parola a l’arversa, l’am pécia… Cosa? T’am la fè par l’ultma volta?... Mia star mal, parla!... Ripeti, par piaşer, ca capésa mei… At se sicur ca deg da no! E alura, par farat dispet, at rispondi da sé. E ades cusa fèt te?... Quand?... Ma qual dmatina?! Subit! Da ché mèş’ura al masim… Ciau. (Riattacca) L’è fata!.. L’è fata!.. Umenti l’am ven a tör e l’am porta a ca’ nostra!

ZORAIDE- (Abbracciandola) Brava! Stavolta at g’he vù giudési.

SCENA NONA (Astolfo e detti)

ASTOLFO- (Entra dal fondo; porta un piccolo trapano) Cumparmes… scuşè sa disturbi… (Ad Ermete) A sun gnù a purtar al vostar trapan e a ringrasiaruv.

ERMETE- Ma an gh’era mia urgensa… (Prende il trapano e lo posa) Comunque l’ha fat ben a gnir, csé an prufiti par preşentarag la me fameia.

LUISA- Èl al nostar vşinant? (Gli stringe la mano) Piacere, Luisa.

ERMETE- L’è me muier. (Proseguendo le presentazioni) Questa l’è me madar (Strette di mano ad ogni presentazione)… e questu l’è…

LEO- Al sö muruş… ufficialmente da sinc minut.

ZORAIDE- E par tüta la vita!

ASTOLFO- Complimenti!... A sì propria na bela copia.

ZORAIDE- Bela… cat !.. Cunsiderà l’età ca gh’em… an pudem gnanc lamantaras.

ERMETE- Questa l’è me surela Milena! Ades l’è an po’ agitada…

MILENA- (Dando la mano) Sì, parchè, al sa… me an sun mia propria ad la fameia… a sun ché ad pasagiu e a g’ho na gran presia ad far li valis, chè umenti me maré l’am ven a tör e a turni a ca’ mia…

ASTOLFO- Ah… am fa piaşer… bene.

MILENA- Ma sì.. bene, s’al te bòta! Parchè cun cal lé a n’as sa mai: se, quand al riva an sun mia prunta, l’è anca bun d’an vrerum pù… Luisa, par piaşer, vem a iutar.

LUISA- Ben ma… a sem dre far cunusensa cun cal siur ché…  che figura a椠  洀漀爀琀漀Ⰰ 瘀攀爀漀㼀ഀ䄀匀吀伀䰀䘀伀ⴀ ⠀伀昀昀攀猀漀⤀ 䌀栀攀 爀愀猀愀 搀ᤀ椠渀最甀爀愀猀 愀洀 昀愀氀愀 挀氀ᤀ愠琀爀愀 挀栀㼀℀ഀ䔀刀䴀䔀吀䔀ⴀ 䄀 渀ᤀ愠最 搀愀最愀 洀椀愀 椀洀瀀甀爀琀愀渀猀愀Ⰰ 猀愀氀☀†氀ᤀ 渀ᤀ愠洀椀最愀 愀搀 洀攀 洀愀搀愀爀㨀 渀愀 最爀愀渀 搀漀渀愀☀†洀愀Ⰰ 愀氀 猀愀Ⰰ 搀氀椀 瘀漀氀琀椀 氀愀 戀攀瘀☀†攀 愀氀甀爀愀☀ഠ䌀䰀伀刀䤀一䐀䄀ⴀ 저 氀甀椀℀ 저 瀀爀漀瀀爀椀漀 氀甀椀℀ 儀甀攀氀氀漀 猀最甀愀爀搀漀Ⰰ 焀甀攀氀 猀漀爀爀椀猀漀☀†焀甀攀氀氀愀 琀攀猀琀愀 氀甀挀椀搀愀℀ഀ䄀刀䴀䄀一䐀䄀ⴀ ⠀䐀漀瀀漀 愀瘀攀爀 最甀愀爀搀愀琀漀 洀攀最氀椀漀 䄀猀琀漀氀昀漀⤀ 䴀愀 氀愀 最ᤀ栠愀 爀愀最椀甀渀℀ഀ䰀攀漀Ⰰ 娀漀爀愀椀搀攀Ⰰ 最渀 挀栀⸀ ⠀䰀椀 挀栀椀愀洀愀 椀渀 搀椀猀瀀愀爀琀攀⤀ 䄀渀 最栀ᤀ攠瘀愀 洀椀愀 昀愀琀 挀愀开甁Ⰰ 洀愀ഀ氀ᤀ 瀀爀漀瀀爀椀愀 焀甀攀氀 搀愀氀 最椀甀爀渀愀氀☀†愀昀攀洀椀愀Ⰰ 愀 愀渀搀愀爀 瘀椀愀 挀猀㼀ഀ䄀匀吀伀䰀䘀伀ⴀ 䜀渀椀渀琀 瀀愀甀爀愀Ⰰ 猀椀甀爀愀Ⰰ 愀洀 爀攀渀搀椀 挀甀渀琀 挀栀ᤀ氠ᤀ 渀愀 猀椀琀甀愀猀椀甀渀 搀ᤀ攠洀攀爀最攀渀猀愀⸀ 䰀愀 瘀愀最愀 瀀甀爀 愀 椀甀琀愀爀 猀 挀甀最渀愀搀愀Ⰰ 挀栀攀 洀攀Ⰰ 椀渀琀愀渀琀Ⰰ 愀渀 瀀爀甀昀琀椀 瀀愀爀 昀愀爀 挀甀渀甀猀挀攀渀猀愀 愀渀挀愀 挀甀渀 挀氀椀 猀椀甀爀椀 挀栀⸀ ⠀䤀渀搀椀挀愀 䄀爀洀愀渀搀愀 攀 䌀氀漀爀椀渀搀愀Ⰰ 愀瀀瀀攀渀愀 爀椀攀渀琀爀愀琀攀⤀⸀ഀ䰀唀䤀匀䄀ⴀ 䜀爀愀猀椀攀Ⰰ 愀氀 洀愀 猀挀甀开愁㨀 愀 昀攀洀 瀀爀攀猀琀⸀ ⠀䄀 䴀椀氀攀渀愀⤀ 嘀攀 瘀椀愀Ⰰ 愀渀椀洀愀 椀渀 瀀攀渀愀⸀ ⠀匀椀 愀瘀瘀椀愀渀漀 愀 猀椀渀椀猀琀爀愀⤀⸀ഀ䴀䤀䰀䔀一䄀ⴀ 匀ᤀ愠氀 爀椀瘀愀 瀀爀攀洀愀Ⰰ 愀 洀ᤀ愠爀挀洀愀渀搀椀㨀 琀爀愀琀攀氀 戀攀渀 攀 猀琀攀 洀椀愀 氀愀猀愀爀愀氀 猀挀愀瀀愀爀⸀ ⠀䔀猀挀漀渀漀 攀渀琀爀愀洀戀攀⤀⸀ഀ䄀刀䴀䄀一䐀䄀ⴀ ⠀匀椀 愀挀挀漀爀最攀 挀栀攀 䌀氀漀爀椀渀搀愀 猀椀  椀洀瀀爀漀瘀瘀椀猀愀洀攀渀琀攀 愀挀挀愀猀挀椀愀琀愀⤀ 䌀甀猀愀 猀甀挀攀搀㼀℀⸀⸀ 䌀氀甀爀椀渀搀愀Ⰰ 瘀攀栀☀†䌀甀爀㨀 氀愀 䌀氀甀爀椀渀搀愀 氀愀 猀琀愀 洀愀氀℀ഀ䰀䔀伀ⴀ ⠀䄀挀挀漀爀爀漀渀漀 琀甀琀琀椀⤀ 䐀最 愀搀 氀ᤀ愠挀焀甀愀 ⠀䔀爀洀攀琀攀 挀漀爀爀攀 椀渀 挀甀挀椀渀愀⤀ 䰀ᤀ愠最 昀愀 琀愀渀琀甀 猀挀栀椀昀 挀栀攀Ⰰ 猀攀渀猀ᤀ愠琀愀爀 挀甀洀 氀愀 氀愀 猀攀渀琀 椀渀 戀漀挀愀Ⰰ 氀ᤀ愠爀瘀 猀甀戀椀琀 瀀愀爀 猀瀀甀搀愀爀氀愀⸀ഀ䄀刀䴀䄀一䐀䄀ⴀ ⠀倀爀攀渀搀攀 椀氀 戀椀挀挀栀椀攀爀攀 搀愀 䔀爀洀攀琀攀 攀 挀攀爀挀愀 搀椀 昀愀爀氀愀 戀攀爀攀⤀ 䈀攀瘀Ⰰ 䌀氀甀爀椀渀搀愀Ⰰ 愀琀 瘀愀搀爀 挀愀 琀愀 猀琀 洀攀椀 猀甀戀椀琀⸀ഀ䌀䰀伀刀䤀一䐀䄀ⴀ ⠀刀椀渀瘀椀攀渀攀 攀 氀ᤀ愠氀氀漀渀琀愀渀愀⤀ 一漀渀 瘀漀最氀椀漀 愀挀焀甀愀☀†瘀漀最氀椀漀 焀甀攀猀琀漀⸀ ⠀倀爀攀渀搀攀 甀渀 戀椀挀挀栀椀攀爀椀渀漀 爀椀洀愀猀琀漀 搀愀 瀀爀椀洀愀 攀 氀漀 瘀甀漀琀愀 搀ᤀ甠渀 昀椀愀琀漀Ⰰ 焀甀椀渀搀椀 猀椀 洀攀琀琀攀 愀 昀椀猀猀愀爀攀 䄀猀琀漀氀昀漀⤀ 저 氀甀椀℀ 娀漀爀愀椀搀攀Ⰰ  氀甀椀℀ഀ䄀匀吀伀䰀䘀伀ⴀ 䌀栀椀 猀甀渀椀愀Ⰰ 洀攀㼀ഀ䌀䰀伀刀䤀一䐀䄀ⴀ 䰀攀椀Ⰰ 猀椀最渀漀爀攀☀氠攀l mort!

ARMANDA- (Fissa a lungo Astolfo. La stessa cosa fa Leo. Astolfo si sente in grande imbarazzo) L’è vera… guarda: l’è lü!

LEO- At g’he ragiun. (Ad Astolfo) Ch’al ma scusa, ma lü, a n’è mia che al mes pasà al sia stà in sla Gaşeta in dla pagina di… sì, insoma, in sla penultma pagina?

ASTOLFO- Me in sla Gaşeta?!.. An gh’è dubi.

CLORINDA- Sì, Ubaldo, sì!

ASTOLFO- Ubaldo?!.. Ah, ma am cunfundì cun al me şmèl. Me a sun Astolfo. L’è Ubaldo, puvrin, ch’l’è mort al mes pasà… Al cunusevuv?

ARMANDA- (Indicando Clorinda) L’al cunuseva le… ad vista.

ZORAIDE- La l’eva vest a balar e l’era armaşa incantada… L’era an gran balarin, neh?

ASTOLFO- Atarchè! Al vinseva tanti copi!

CLORINDA- (Vezzosa) Mi scusi… anche lei sa ballare?

ASTOLFO- Evum imparà insiem a balar e da şuan, forse, a sera mei me che lü. Però, dopu, in dla vita, a me am n’è capità ad tüti i culur e, da divertirum a m’è pasà la voia… Ades a sun vecc e, dop tanti tribuleri, a sun armas da par me. I me fiöi i ha ciapà la sö strada e i sta a l’estar, luntan; me muier l’è morta l’an pasà e, ades, anca me fradel, l’unic parent ca m’era armas che davşin, as n’è andà. E csé ho decis da bandunar la cunfuşiun ad la cità e ho catà cla caslina ché.

ZORAIDE- L’ha fat ben, acsé a gh’em vù l’ucaşiun par incuntraras.

CLORINDA- Sicuro: possiamo darci del tu e, qualche volta, divertirci insieme.

ASTOLFO- Par daras dal te, pù che lutera, ma par divertiras, av l’ho det anca prema... an so gnanc pù cum’as faga: a n’ho pasà tropi.

LEO- Li sarà stadi anca tropi, ma i è pasadi… Cusa vöt seguitar a pensar a chi fat lé? Quel ch’è stà è stà… L’è mei ch’at pensi a vivar ben chi soquanti an ca t’armagn.

CLORINDA- Sì, ti portiamo con noi, quando andremo in riviera, vedrai come sarà bello.

ASTOLFO- (A Leo) Però, l’è simpatica la tö amiga Clurinda… Li m’è sempar piaşudi li dunlini narvusi e uriginali cme le.

ARMANDA- (Cercando di fare la provocante) A sun simpatica anca me, veh. At vadrè, quand a ma scateni in sal bal, cuma sun uriginala!

CLORINDA- Ognuno ha la sua personalità; se lui preferisce la mia, tu non t’intromettere.

ARMANDA- Oh, cum l’è permaluşa! Cus’aroi mai fat?

LEO- Stè calmi putletiche, quand a sarem in riviera, a vidrì che di vciot ag n’è par tüti i güst.

CLORINDA- È vero… Adesso festeggeremo il vostro fidanzamento con un bel valzer. (Sceglie una cassetta per lo stereo) Prima cominceranno gli sposi.

LEO- Ma quai spus?.. i murus, het capì?… i murus…

ZORAIDE- Sì caru, at g’he ragiun: i murus… par ades.

CLORINDA- Ecco, Ermete, metti su questo. (Ermete esegue).

ARMANDA- Me  a bal cun Astolfo.

ASTOLFO- A gh’eva bele che fat segn a la Clurinda. Dopu, naturalmente, a bal anca cun te. (Arrivano Luisa e Milena con le valige).

ARMANDA- E me?.. Am toca ad balar cun la masarina?!.. (Parte la musica; Leo e Zoraide iniziano il ballo).

TUTTI GLI ALTRI- Viva i spus!

LEO- Ècu… al saveva ch’i dşeva acsé! (Cominciano a ballare anche Astolfo con Clorinda e Ermete con Luisa. Milena appare in ansia, ma quasi subito appare Daniele; si abbracciano, si baciano, poi entrano anch’essi nella danza. Armanda si unisce al ballo danzando da sola, mentre cala il sipario).

Fine della commedia